Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mircea Crişan era privit de studenţii la Actorie ca o "instituţie" oficială a umorului.
Când la sărbătoarea Uniter de acum doi ani premiul de excelenţă l-a primit comicul Mircea Crişan, am avut o ciudată bucurie. Eram şi nu eram eu, Mircea Crişan aducându-mi în faţa ochilor o perioadă de viaţă pe când aveam o formă incertă şi el strălucea foarte tare. Eram încântată că-l văd şi că e în faţa mea sănătos şi vesel. M-au uimit modestia şi cuminţenia lui.FACTOTUM. Când eram noi foarte tineri, el era deja "folclor": se cita din el, se povesteau întâmplările vieţii sale, cumva în continuarea fantasticului său talent. Mircea Crişan...
Mi-aduc aminte că l-am şi văzut în "Colibri music-hall", revistă în care era factotum, era strălucitor, râdea şi-l făcea să râdă şi pe cel mai mohorât spectator.
Cred că era şi scenariul scris de el şi mi-i aduc aminte pe Doina Badea, pe Fărâmiţă Lambru şi pe frumoasa Mariana Bădoiu. Dacă nu mă înşel, acest spectacol a fost socotit cel mai mare succes al stagiunii 1966-1967. Mircea Crişan...
Era un creator sintetizant. Reducea gestul, mimica, mişcarea la minimum posibil, atenţia lui se concentra asupra ritmului sufletesc. Mişcările sufletului lui alimentau cu endorfină (hormonul bucuriei şi al râsului) sufletul spectatorului. Ochii lui erau atât de vii că parcă te-nţepau. Citeai în ochii lui TOT.
De aceea comicul lui era atât de clar şi parcă purifica. Aşa cum l-am recepţionat eu ca "adolescentă firoscoasă şi dăşteaptă" cred că talentul lui comic avea o culoare intelectuală. Cuvântul era extrem de important. Cred că era superior prin felul în care oficia pe scenă tuturor comicilor pe care i-am văzut şi care erau extrem de talentaţi. Dar pe Mircea Crişan nu-l interesa performanţa, nu alerga după ea, cred că performanţa alerga după el. Aşa se explică de ce are succes şi-n ziua de astăzi.
Din întâmplare, Rica Segal, venită proaspăt din Israel, îmi spune: "L-am văzut la Toronto. Era gras. Era îmbrăcat în pantaloni scurţi de copil. În spielhosen cu floricele. Sala era plină ochi. Nu mi-am imaginat că vor fi atâţia amatori. Era în anii 1983-1984. În Toronto era o mare comunitate de români, care-l aşteptau ca pe Mesia. A avut un succes fabulos. Cred că pentru că avea acea formaţie clasică a lui.
Era pus la punct cu toată politica lumii şi o comenta într-un fel unic. Făcea totul. Eu mă aşteptam să fie foarte bătrân şi să nu se poată mişca. Dar era la fel de dinamic ca-n tinereţea lui, când eu eram copil. Eu aveam acum vreo 40 de ani şi el cam tot aşa, deşi vârsta lui biologică era aproape dublă!".
ACTOR-VRĂJITOR. Mi-l mai aduc aminte pe Mircea Crişan pe când eram studentă, la un spectacol ce avea loc la Sala Palatului. Era un spectacol special cu Arkadie Raikin - comic rus. Mircea Crişan trebuia să traducă într-un fel artistic "poantele" celebrului comic rus.
O fi fost bun Raikin, desigur, dar eu îl ţin minte pe Mircea Crişan şi inteligenţa comediei sale. Era un actor-vrăjitor care fermeca publicul de orice vârstă. Avea o fantezie debordantă, se spune.
Regizorul Vasile Manta de la Radio România spune că era cel mai mare imitator pe care l-a întâlnit în viaţa sa. Imita cu o bucurie de nedescris furtuna, mierla, purcelul, haita de lupi iarna, uşa care scârţâie, geamul care se sparge, copilul mic care plânge, care gângureşte, cucul, maimuţa, avionul...
Când eram studenţi, cineva povestea că Mircea Crişan îşi oprise maşina (avea maşină) în faţa Facultăţii de Arhitectură. Studenţii se buluceau la fereastră să-l vadă: oricând era un spectacol. Unul mai îndrăzneţ i-a strigat "Butoiule!", şi el, deloc nervos, deloc supărat, amuzat chiar, încântat le-a răspuns cu vocea lui tărăgănată: "Mânca-mi-aţi capul!". O lună de zile a circulat gluma prin lumea noastră, gândind la el cu admiraţie.
Dar în vara anului 1965 a avut loc primul turneu al Teatrului Tănase la Paris, pe scena Teatrului Olympia, pe atunci marele impresar era celebrul Bruno Coquatrix. Au avut un succes fulminant. Spectacolul se numea "Grand music hall de Bucharest". Succes mare! În toamna anului 1965 acelaşi succes mare la Berlin, la Friederich Stadt Palace, şi pe urmă la Trieste, în Italia.
ELOGII. Dacă francezii au scris în Le Nouvel Observateur că a fost noaptea românilor, nemţii scriau în Berlinereitung: "Aplauzele nenumărate ajung să facă parte integrantă din reprezentaţie", iar Il Piccolo: "Excelent! Fantastic! Uluitor!". Mircea Crişan a avut un succes personal atât de mare, încât asta l-a făcut să rămână în străinătate, întâi la Paris, apoi la Berlin, unde şi-a scris numele Mircea Krishan.
Când l-am văzut în Sibiu, la decernarea Premiului de Excelenţă al UNITER, era cuminte, extrem de "cu picioarele pe pământ". Nu-şi făcea iluzii că publicul îl mai adoră ca-n 1965, avea nostalgia locului tinereţii sale, dădea clasă prin cuminţenie, linişte şi modestie.
Tot regizorul Vasile Manta povesteşte că, după ce a rămas în străinătate, a venit un ordin să se ardă orice înregistrare cu Mircea Crişan. Într-un demers foarte periculos, câţiva profesionişti au salvat benzile cu marele comic. Vasile Manta a fost unul dintre ei. Trebuie să-i aducem un omagiu lui Mircea Crişan pentru pagina scrisă de el în istoria teatrului de revistă, pentru inteligenţă, eleganţă şi spiritualitate.
Un actor în exil
Cândva am citit că fericirea trebuie să fie uşoară şi să zboare ca şi inimile oamenilor, scria mai "în tinereţe" Mircea Crişan. Eu îmi leg dorinţele de baloane şi le dau drumul să zboare spre cer.
După acea plecare din România, dragostea pentru scenă a mers pe un drum foarte meandrat. Din locul lui de "stea strălucitoare", din succesul uriaş şi solid pe care-l avea în România, s-a trezit în oceanul marii concurenţe. Şi aici intervine partea lui umană, puterea artistului adevărat, cel care ştie că are o responsabilitate a talentului cu care a fost investit. S-a luptat ca o fiară pentru locul lui pe scenă şi-n inima publicului.
Când l-a găsit regizorul Kay Pollack, şi el venit din altă ţară, din Suedia, dădea audiţii, cânta cu orice prilej pentru a-şi găsi locul. A fost un noroc întâlnirea cu regizorul suedez. A dat o probă pentru un rol pe care mai erau 25 de concurenţi. "Am avut noroc că arătam exact aşa cum îşi închipuise regizorul că trebuie să arate personajul. Dar am fost şi cel mai bun. Şi faptul că nu stăpâneam încă bine limba germană nu l-a dezamăgit pe regizorul suedez. Era vorba despre «neutralitatea lingvistică»."
A făcut nenumărate one-man-showuri, a făcut televiziune, a făcut film, a jucat teatru. Fişa personajelor este impresionantă. A fost Tevje în "Scripcarul de pe acoperiş" de Shalom Aleihem - musical - ce greu trebuie să-i fi fost! Dar a fost şi Sancho Panza în "Omul de la Mancha" - tot musical, dar a fost şi Doolittle, tatăl Elizei din "My Fair Lady". Să adaug că a cântat şi-n operete de Lehar şi Johann Strauss şi-n comedii de mare succes semnate nici mai mult, nici mai puţin de celebrii Neil Simon sau Ephraim Kishon, G. B. Shaw sau Jaroslav Hasek.
Mă întreb, dacă rămânea în România, ar mai fi jucat asemenea roluri? Nu mai vorbesc despre rolurile de dramă din Berthold Brecht. Un important jurnalist spune despre el: "Joacă inimos şi însufleţit, de un optimism de neînţeles căruia îi conferă un raţionament subversiv".
Talentul ieşit din comun, viaţa complicată, supravieţuirea, generozitatea îl făceau să joace pe scenă ca şi cum ştia un secret pe care ceilalţi oameni nu-l cunoşteau. Poate de asta prin instinct, publicul se lega de puterea pe care i-o transmitea Mircea Crişan, fie că era public din România, Israel, Franţa sau Germania.
Poate de aceea şi-n ziua de azi cronicile încep cu "o prestaţie extraordinară", cuvântul "extraordinar" nu lipseşte din scriitura niciunui cronicar.
