Cine a fost vinovat de moartea lui? Cine l-a îmbrâncit şi de ce?

Răspunsul, ocolit cu prudenţă timp de peste o jumătate de veac, rămâne un mister nedezlegat încă. Sunt întrebări pe care Margareta Labiş, sora poetului, le-a rostit timp de peste 50 de ani. În fiecare început de decembrie retrăieşte coşmarul iernii din 1956, anul morţii lui Lae - aşa cum îi spuneau prietenii şi familia.

Ultimele amintiri despre fratele său le povesteşte pentru Jurnalul Naţional:

"În dimineaţa zilei de 10 decembrie 1956, Aurel Covaci, prietenul la care locuia fratele meu, în Str. Miletin nr. 14, m-a căutat la cămin să-mi dea cumplita veste. Lae suferise un grav accident de tramvai în staţia din faţa Spitalului Colţea (pe atunci tramvaiele circulau pe Bulevardul Magheru). Şocul a fost atât de puternic, încât acum nu-mi pot aminti cu exactitate discuţia avută cu Aurel Covaci în drum spre Spitalul de Urgenţă. L-am întrebat cum s-a întâmplat şi dacă era cu el. Mi-a răspuns cu greu pe un ton iritat (era nedormit şi speriat). Noaptea trecută, după ora 2:00, fusese anunţat telefonic de o femeie, respectiv balerina Maria Palevoi. Ajuns la Spitalul de Urgenţă, Lae i-ar fi dictat o poezie, pentru că era imobilizat în gips din cap până în talie, măduva fiindu-i secţionată.

Ce se putea face? Deocamdată investigaţii, mai mult nu ştia nici el. Niciodată, nici în perioada spitalizării şi nici mai târziu, nu mi-a mai vorbit despre cei care au fost ultima dată cu Lae în noaptea blestemată. N-a vrut să ştie? N-a vrut să spună tot ce ştia? Sau chiar n-a ştiut? Am ajuns la spitalul din Str. Arh. Mincu, Covaci a intrat primul în salon, apoi m-a chemat şi pe mine. Când l-am văzut m-au podidit lacrimile, dar m-am stăpânit. Înţelegându-mi suferinţa, m-a încurajat: «Nu plânge, o să mă fac bine». Fratele meu era convins că se va însănătoşi, ca şi cei mai mulţi dintre prietenii lui.

Anunţat telegrafic, tata a venit imediat direct la spital şi timp de 11 zile şi-a îngrijit copilul cu o tărie rar întâlnită, înfruntând nesomnul, oboseala şi suferinţa. Fusese chemat la CC, unde a suportat reproşuri nemeritate. S-ar fi cuvenit ca el să le facă, deoarece îi fusese luat copilul fără să i se asigure o locuinţă. A răbdat fără să scoată o vorbă. Mi-a cerut autoritar, doar mie, să nu lipsesc în această perioadă de la facultate şi să mă prezint la toate colocviile şi examenele de an. S-ar putea să nu fi ştiut verdictul tragic, dat de prof. dr Firică şi întărit ulterior de renumitul prof. dr Arsene, altfel nu m-ar fi ţinut departe de fratele meu în ultimele lui zile de viaţă.

Deşi veneam în fiecare zi la spital după ore, nu ştiu cum se făcea că niciodată nu puteam sta de vorbă cu el. Tata mă informa lapidar despre starea lui şi mă trimitea la cămin să învăţ. După criza de la 16 decembrie, când doctoriţa de gardă a reuşit cu greu să-i scadă febra mare şi să-l stabilizeze, tata a devenit tot mai abătut: «Ar trebui s-o chemăm şi pe mama. Mă întreabă mereu de ea». Nu ştiu de ce şi de cine a fost sfătuit tata să-i ascundă mamei gravitatea situaţiei. După deces, în drum spre Bucureşti, sărmana a albit peste noapte, presimţind tragedia. Avea 47 de ani. Venea fără să ştie că o să-şi vadă pentru ultima oară băiatul drag în sicriu."

NOAPTEA CEA MAI LUNGĂ
"În ziua de 21 dec. 1956, după un colocviu susţinut la facultate, am ajuns mai târziu la spital. Se înserase. Mi s-a părut nefiresc să-l găsesc numai pe tata în salon. În celelalte zile mă întâlneam cu prietenii lui, vedeam medici, studenţi în practică, asistente şi infirmiere, toţi gata să-i vină în ajutor şi să-l încurajeze. Doctorii rezidenţi, surorile şi infirmierele nu mai roteau ca de obicei în preajma lui. Am simţit că ceva nu era în regulă.  Doctorii ştiau că mai avea puţin de trăit, dar nu ne-au pregătit. Curios lucru, în seara aceea nici un prieten nu a mai rămas lângă el ca de obicei. Tata mi-a făcut semn să nu-l deranjez. Surveniseră noi complicaţii pulmonare şi renale. M-am aşezat pe un scaun la capul patului, ca să-i fiu mai aproape. Tata a ieşit să fumeze o ţigară şi nu se mai întorcea. Mi-am pus paltonul pe umeri şi am ieşit să văd de ce întârzie. După atâtea nopţi de nesomn, adormise pe un scaun.

Pe culoarul lung, slab luminat, nu mai era nimeni. O linişte ameninţătoare plutea în jur. M-am întors în salon. Se trezise şi, observând noul palton, cumpărat cu banii primiţi de la el, mi-a cerut să mă urc pe scaun ca să vadă mai bine: «Îţi vine bine. E frumos. Cred că îţi ţine cald.» Privit de sus, aşa cum stătea imobilizat în carcasa de gips, părea un cosmonaut gata de decolare. Era lucid, dar îşi pierduse optimismul care-l ţinuse în viaţă aproape două săptămâni. Fusese sedat şi efectul anesteziei acţiona încă. A ţinut neapărat să-mi spună ceva, dar n-a reuşit, aţipise. S-a trezit speriat şi m-a chemat să stau lângă el pe un scaun. «Să ştii că am fost tras de palton şi îmbrâncit din spate.» A aţipit din nou. Uşa s-a deschis şi o asistentă mi-a cerut să ies puţin ca să-i schimbe sonda urinară. Când a ieşit, l-a luat pe tata «să se odihnească în camera de gardă, săracul, măcar o oră. Vă sfătuiesc să rămâneţi şi dumneavoastră la spital în această seară.» Am intrat din nou în salon. La micul aparat de radio de pe noptieră se auzea destul de tare romanţa «La umbra nucului bătrân». Am încercat să dau mai încet ca nu cumva aluziile textului să-l întristeze. A strigat, aproape, la mine: «Nu, nu, nu închide, lasă...». Avea ochii închişi şi buzele roşii aproape aprinse de temperatură. După ce s-a terminat melodia, a avut imaginea plaiurilor natale cu fâneţele înflorite în plină vară. Numea pe rând toate florile de câmp, le admira culorile şi parfumul. După o mică pauză, a continuat: «Viaţa este atât de frumoasă numai dacă ştii s-o trăieşti». Simţind parcă deodată fiorul iernii, a deschis ochii, şoptind: «În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneşi/ Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri/ Şi caprele de munte...».

N-a mai putut continua. Intrase în starea de precomă pe cărările înflorite ale amintirilor. Am conştientizat tragedia. Singură, deznădăjduită, am ieşit în fugă, strigându-l pe tata, aşteptând ajutor de la personalul de gardă. Am coborât năucită scările. Aveam în buzunarul de la halat telefonul profesorului Firică. Era trecut de miezul nopţii. De la capătul celălalt al firului am primit răspunsul categoric: «Nu mai e nimic de făcut».

Am intrat în salon descumpănită. Cred că m-a simţit. A avut o înviorare stranie şi a dictat clar, imperativ: «Tată, trimite-mi trei metri cubi de ozon, mă sufoc!». Apoi a intrat într-o stare de nelinişte, cerând cu disperare, din ce în ce mai stins: «Oxigen! Oxigen! Oxigen!». Tubul de la capul patului, conectat la masca de pe faţă, nu-l mai putea ajuta. Fiind tânăr, mai avea forţă să lupte. Se despărţea cu greu de viaţa pe care atât de mult a iubit-o. Era ora 2:00 noaptea. O lumânare strâmbă pâlpâia într-o ceaşcă la căpătâi."

SE ZVONEA CĂ MURISE
"În toamna anului 1956 a plecat pe neaşteptate în Deltă, fără să-mi spună ceva. În zilele următoare circula prin redacţii zvonul că s-ar fi înecat. Neştiind ce s-a întâmplat cu el, l-am căutat la redacţie. Acolo, Tamara Pânzaru, o ziaristă care mă cunoştea de la el, m-a invitat cu prietenie la ea acasă să-mi împrumute o carte de literatură veche. Mi-a spus pe ocolite, în prezenţa părinţilor, ce auzise, convinsă fiind că Lae trebuie să apară de undeva. Şi a apărut. Când ne-am revăzut la cantină, l-am întrebat scurt: ce-a fost asta? A dat din cap în semn că nu înţelegea nici el intenţia zvonului sinistru. A ţinut să-mi vorbească mai bine despre peisajul şi oamenii Deltei şi despre o poezie scrisă recent, din care mi-a citit primele strofe. Am regăsit-o în volumul «Lupta cu inerţia» sub titlul «Baladă», datată 21 oct. 1956.

În zilele acelea tulburi legate de evenimentele din Ungaria ne vedeam mai rar. La sfârşitul lunii noiembrie, de ziua mea, care marca şi majoratul, m-a aşteptat la restaurantul-cantină de la Uniunea Scriitorilor, la o masă de două locuri. Astfel puteam sta liniştiţi de vorbă, fără să fim deranjaţi. Doamna Candrea ne-a adus ceva bun de mâncare şi o sticlă micuţă de culoare închisă cu vin vechi de Cotnari, dat în grijă de fratele meu pentru ocazii deosebite.

N-am mai gustat niciodată în viaţă un asemenea vin. Era îngroşat de vreme, având o culoare, o tărie şi un buchet aparte. Am gustat amândoi foarte puţin, simbolic, restul urmând să fie păstrat în acelaşi loc sigur, pentru ziua lui de la 2 decembrie. L-am întrebat de unde îl are şi mi-a răspuns evaziv: «Dintr-o sursă ieşeană./... Era o podgorie, poate un han/ Era şi o hrubă acolo cu vin/ Scobită-n adânc, cu trepte-n declin/ Era o podgorie, poate un han»...

RUSOAICA NU ERA O NECUNOSCUTĂ
Am mai ciocnit o dată paharele, purtând pe fund licoarea nemaivăzută: «Noroc şi la mulţi ani!... Îţi mai aminteşti?», mi-a spus, «Închide ochii, deschide palmele şi prinde!». Ţinea să-mi ofere cadoul, ca şi altă dată, demult, în copilărie. Mai întâi mi-a pus pe palmele întinse un plic (ce conţinea banii promişi pentru noul palton), apoi, când am deschis ochii, mi-a arătat cele trei mari volume Eminescu, îngrijite de Perpessicius. A ţinut să mă orienteze asupra modului de studiere, precizând şi valoarea ediţiei, cumpărate de la anticarul Sterescu. Copleşită de întreaga situaţie, am rămas fără replică. Mă gândeam ce bine ar fi dacă am locui împreună, cu întreaga familie. S-a uitat

la ceas. Îi spusesem că am un seminar de latină şi că nu puteam întârzia, din respect pentru profesorul Creţia.

După puţin timp, ne-am ridicat şi am ieşit împreună.

La despărţire m-a salutat aluziv: «Ave Caezar, morituri te salutand!».

În zilele următoare nu ne-am mai întâlnit la cantină, fiecare având alte ore de masă. Odată m-a luat de la facultate şi am intrat pentru o oră la Café de la Pais cu câţiva colegi, printre care două studente care îi căutau, fără succes, compania.

Altă dată, la insistenţele prietenului său, publicistul fălticinean Eugen Mandric, care a venit după mine la facultate, ne-am văzut în braseria de la Capşa. Localul nu era potrivit pentru mine, dar am văzut de aproape locul unde scria deseori, la o masă rotundă, sub un ventilator, oprit într-o seară la cererea lui de un chelner. Gestul ar fi impresionat-o pe anonima balerină, Maria Polevoi, care a ţinut să-l cunoască, devenind ulterior martora-cheie în noaptea tragicului accident.

Despre Maria Polevoi, fratele meu îmi povestise cu  aproximativ o lună înainte. Nu îmi mai aduc exact aminte contextul. Nu era un lucru obişnuit să îmi facă confidenţe de felul acesta. Deci nu este adevărat ce spun unii sau alţii, că pe rusoaica balerină la Ansamblul Ministerului de Interne o cunoscuse în acea seară fatidică. În ziua accidentului ne-am întâlnit întâmplător la doamna Candrea. Eu intram, el ieşea. A plecat singur. Mi-a spus doar atât: «Mă duc să mă întâlnesc cu cineva, ştii tu cu cine». Nu m-am gândit decât la Maria Polevoi."

"Să ştii că am fost tras de palton şi îmbrâncit din spate"
Nicolae Labiş