Mărturii contradictorii privind accidentul

Accidentul lui Nicolae Labiş a produs multe poveşti devenind rapid folclor. Nume proeminente în epocă şi-au dat cu părerea despre tragica întâmplare, deşi habar n-aveau cum s-au petrecut lucrurile.

Labiş era un nume la modă. În zilele dramatice scurse până la moartea sa s-a perindat la spital o sumedenie de personaje care, aşa cum remarca cineva, "voiau să se ştie că şi ele au fost să-l vadă pe Labiş... s-au dus pentru ele, nu pentru el". Oarecum la fel s-au petrecut lucrurile şi cu momentul accidentului. Fiecare avea scenariul său. Puţini au spus că nu ştiu, mulţi s-au simţit datori "să ştie". Şi nu numai în 1956, ci şi după zeci de ani, cu prilejuri omagiale. Au fost însă şi cazuri în care oameni care cunoşteau foarte multe au tăcut. Unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Aurel Covaci, a ajuns cel dintâi la spital. A fost primul căruia i s-a destăinuit poetul în dimineaţa zilei de 10 decembrie, dar nimeni nu a aflat ce i-a zis. Sau n-avem noi cunoştinţă. Oricum, surorii lui Labiş sau viitoarei sale soţii, Stela Covaci, nu le-a spus. Aurel Covaci a dus cu el în mormânt acele cuvinte, nu le-a pomenit nimănui, nu a scris o singură pagină despre subiect. Scriitorul Radu Cosaşu, apropiat lui Labiş, a scris articole doar despre omul Labiş şi poezia lui, şi acelea foarte puţine la număr.

Nepotrivirile din documentele sau declaraţiile care au urmat acelei teribile nopţi de decembrie, multe dintre ele reluate peste timp, despre care ne ocupăm acum, au întreţinut confuzia.

BÂLBÂIELI OFICIALE
Prima şi cea mai penibilă se referă la numărul tramvaiului care a produs accidentul. Este vorba despre tramvaiul 13? Despre 16? Despre 19? Locotenentul de miliţie Ion Grozavu scrie în raportul său din 29 decembrie că era tramvaiul nr. 13. Maria Polevoi, martor important, declara că s-a dus la Colţea, să ia tramvaiul 14, 16 sau 19. Mai mult, un scriitor, prieten cu Labiş, opina că staţia în care s-a petrecut nenorocirea era cea din faţa Spitalului Colţea, când, de fapt, staţia era vizavi, pe partea Muzeului de Istorie a Bucureştiului de azi, din fostul Palat Şuţu. Conform declaraţiei taxatoarei de la primul vagon, linia era 16. Putem presupune că ea chiar ştia pe ce linie lucrează. Să luăm de bună deci ultima variantă, tramvaiul nr. 16.

Cum s-au petrecut lucrurile? Sergentul major de miliţie Gheorghe Aurelian constata: "La 4 metri de capătul refugiului, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiş Nicolae, domiciliat în Bucureşti, Şos. Kiseleff (!! - n.n.), care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, pe la uşa din faţa remorcii, aceste uşi fiind manevrate de călători, nu de la încasator. Urcându-se pe scară, nu s-a putut ţine". După douăzeci de zile, la 29 decembrie, locotenentul de miliţie Grozavu îl contrazice: "Labiş ar fi vrut să se urce în VAGONUL MOTOR, dar tramvaiul nu oprise şi a căzut, fiind prins între zona de refugiu şi laterala vagonului". Deci, a vrut să se urce la primul vagon, nu la al doilea. Aceeaşi taxatoare declara că "a văzut un cetăţean care mergea paralel cu roata remorcei din faţă, fiind agăţat de haină fiind căzut între vagoane".

"Seriozitatea" anchetei oficiale s-a remarcat şi în luarea declaraţiilor celor doi martori, Jenica Rotaru, din comuna Reconstrucţia - Feldioara, raionul Stalin, şi Isac Schwartzman, din Bucureşti, domiciliat în Calea Victoriei nr. 47. De altfel, după cea dintâi declaraţie, Jenica, o martoră care n-a văzut mai nimic, a dispărut definitiv. Iar declaraţiile lui Schwartzman sunt cu cântec. Dacă s-ar fi făcut o anchetă ca la carte, s-ar fi constatat că Schwartzman a minţit. Pare să nici nu fi existat interesul unei astfel de anchete. Asupra declaraţiilor lui vom reveni, întrucât este un martor cel puţin ciudat.

ERA SAU NU BEAT?
A vrut Labiş să ia tramvaiul din mers? Mergea în zigzag şi a intrat în tramvai? A fost împins? A fost agăţat? A fost dezechilibrat de un individ, securistul care-l urmărea? Greu de precizat. Scriitoarea Mioara Cremene, care trăieşte la Paris, i-a relatat Marianei Sipoş, într-un volum de evocări, apărut în anul 2000, că în acel moment Labiş era beat. Fără dubii. Că era însoţit de două fete cu care se hârjonea pe refugiu, ele trăgând de el să nu-l lase să urce. În acel moment, un individ (securistul care-l urmărea) ar fi coborât (se urcase înainte ), având impresia că Labiş a renunţat la tramvai, a coborât în grabă să nu-l piardă. Atunci l-ar fi dezechilibrat pe poet, care s-a lovit de tramvai etc. Aşa stând lucrurile, Labiş ar fi trebuit să cadă însă în partea opusă, nu sub remorcă. De altfel, varianta Mioarei Cremene este contrazisă chiar de Labiş. Acesta i-a mărturisit unui foarte bun prieten, Imre Portik, autorul celei mai bune cărţi despre poet, "Hora morţii": "- Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost. - Cum ai putut să cazi sub tramvai, treaz? - Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva... nu ştiu de cine, n-am avut timp să mă uit înapoi". Varianta Mioarei Cremene nu stă în picioare: una e să fii împins din spate, alta să fii dezechilibrat din faţă de cineva care se grăbeşte să coboare. Ca să nu mai punem şi întrebarea: securistul, când a avut timp să se urce, dacă poetul voia sa ia tramvaiul din mers?

UN MARTOR CIUDAT
Cu martorul Isac Grişa Schwartzman e o întreagă poveste. El a declarat (la 25 decembrie) că a văzut un cetăţean "care mergea pe zona de refugiu în zigzaguri... vedeam clar cum intra în vagonul de tramvai şi am văzut că înainte ca vagonul să oprească... după care a căzut între vagoane". În acest timp a mai văzut că "s-a apropiat o femeie care spunea că a fost cu el şi care începuse să plângă... iar femeia care plângea spunea la cetăţenii din staţie să pună mâna să-l scoată pe accidentat, că este poetul Nicolae Labiş".

Omul cu zigzagurile era pianist prin restaurante (café-concert) şi îl cunoştea pe Labiş. Stela Covaci relata că, atunci când poetul Alexandru Andriţoiu primise Premiul de Stat, Schwartzman i-a zis lui Labiş: "Tu n-o să iei niciodată Premiul de Stat". De atunci i-a legat o antipatie sinceră. Aşadar, Isac Grişa îl cunoştea pe Labiş. De asemenea, Maria Polevoi n-a declarat în nici o împrejurare, nici oficială, nici confidenţială, că Labiş se mişca în zigzag pe refugiu şi că a intrat în tramvai fiind beat.

"A vrut să ia tramvaiul din mers - şi-a reconsiderat ea amintirile după mulţi ani - o vitejie de băetan în faţa unei femei care i-a acordat atenţie, l-a considerat bărbat".

MISTERUL MARIEI POLEVOI
Despre balerina de la Chişinău s-au spus foarte multe lucruri, între altele şi că n-a fost străină de o eventuală conspiraţie cu securitatea în cazul Labiş. Este însă cert că s-a dus cu Labiş la spital şi i-a telefonat lui Aurel Covaci. Prima ei declaraţie la miliţie a fost evazivă, n-a vrut să fie implicată prea mult. Imre Portik a încercat zile întregi s-o convingă să-i dea detalii despre acea noapte. Într-un târziu, Polevoi i-a spus că îi este frică. Ar fi spus câte ceva unui personaj de la Uniunea Scriitorilor (a refuzat să-i dea numele) şi ar fi primit mai târziu un telefon de ameninţare: "Ai grijă, tramvaiul 16 încă mai circulă".

Când a cunoscut-o pe Maria Polevoi? Cele mai multe referiri pomenesc de seara de la Capşa. Atunci Maria Polevoi s-ar fi arătat interesată de o relaţie cu tânărul poet de succes, în ciuda diferenţei mari de vârstă. Chiar şi cartea lui Portik confirmă acest lucru. E contrazis de Margareta Labiş, care ne-a declarat recent într-un interviu că Labiş i-ar fi vorbit de această dragoste a lui cu o lună înainte de accident.  

URMĂRIT ÎN STAŢIE
Majoritatea surselor pomeneşte de faptul că Nicolae Labiş era urmărit de securitate. Desigur, mai puţin în cărţile apărute înainte de 1989.

Dacă în staţia de tramvai de la Colţea exista în noaptea de 9 decembrie 1956 un securist "lipit" de Labiş e greu de precizat. În prima sa declaraţie, Maria Polevoi spunea că poetul era penultimul într-un şir de şase persoane. Martorul Isac Schwartzman declara că, dimpotrivă, Labiş mergea în "zigzaguri". Dacă luăm afirmaţiile de mai sus ca adevărate, rezultă că în spatele lui era chiar Schwartzman. Stela Covaci bănuia că chiar el este securistul care l-a îmbrâncit. Mai ales că nu l-a mai văzut nimeni de atunci, zvonurile întărind ideea că după accident, îndeplinindu-şi misiunea, securitatea l-a expediat în Israel. În sensul acestei versiuni se poate specula şi următoarea coincidenţă: la ora 2:40 noaptea, din aceeaşi staţie lua tramvaiul şi Schwartzman, care locuia pe Calea Victoriei 47. Deci, la acea oră din noapte, pianistul de restaurant, care îl cunoştea pe Labiş, dar n-a menţionat faptul în declaraţii, lua acelaşi tramvai spre... poate tot spre casa Mariei Polevoi, dansatoare în ansamblul Ministerului Afacerilor Interne. N-ai cum să ocoleşti ideea că oamenii aceştia se învârteau în aceleaşi cercuri, că se cunoşteau sau măcar se ştiau.

Unele zvonuri erau însă halucinante. Mioara Cremene spunea că era posibil ca însuşi poetul Alexandru Andriţoiu să fie cel care a provocat accidentul. Să fie securistul. Zvonul s-a întins în epocă, Andriţoiu simţindu-se obligat să se explice, declarând că e o ticăloşie, el fiind în acele zile la pat grav bolnav de plămâni.

De altfel, Labiş ştia de foarte multă vreme că avea "coadă". Margareta Labiş povestea că odată a vrut să le arate, ei şi tatălui lor, ce este, ce înseamnă Capşa. I-a dus acolo, le-a arătat restaurantul, barul, coridoarele... Stând la masă, a constatat că un individ era cu ochii pe ei. Iritat, şi-a luat sora şi tatăl, s-au dus la ăla şi a făcut "prezentările": el e securistul meu, iar ăluia: "Dacă eşti aşa de curios, ei sunt tatăl meu şi sora mea".