În adâncurile unei capodopere

Cum se munceşte pământul? Cu dragoste... Ei bine, undeva, într-un sat teleormănean, pe un câmp imens precum sufletul românesc muncesc şi acum câţiva Moromeţi... Cine ştie...

Filmele se fac, oamenii rămân prieteni. Poate tocmai de aceea trei luni petrecute la Alexandria, alături de Stere Gulea, au constituit pentru echipa cu care a lucrat la "Moromeţii" o aspră, dar miraculoasă experienţă. Membrii echipei se strigau între ei cu "Paraschive" sau "Nilă", iar cei din satul Talpa, unde au avut loc filmările, mergeau pe platou spunând că merg la "Moromeţi". Poate că memoria celor ce i-au stat alături regizorului nu este suficient de generoasă, dar acesta îşi aminteşte multe despre experienţa sa cu totul specială de atunci.

Efortul lui de pătrundere în abisul unei opere de o asemenea forţă a spiritului românesc al ţăranului din Siliştea Gumeşti s-a soldat cu o izbândă, filmul devenind un simbol pentru spectatorii români timp de câteva generaţii.

FEEDBACK
"Am realizat filmul alb-negru pentru că aveam temeri că va duce spre o falsificare dacă era color, o uşoară edulcorare a realităţii", ne-a spus Stere Gulea, regizorul "Moromeţilor".

"În plus, pe vremea aceea, noi aveam o peliculă color, o licenţă Fuji Eastman Color, nu rea, dar nici foarte bună. M-am gândit că risc, apoi mi-am dat seama că într-un fel a fost o idee bună. În momentul în care vrei să faci un film într-o astfel de lume, sigur nu era una doar în alb şi negru, lucrul esenţial era şi felul în care se îmbrăcau oamenii atunci, nu era ţipătul de culori de astăzi şi aşa mai departe. Sunt peste 20 de ani de atunci şi se pare că este un film vechi.

Nu e mai puţin adevărat că mă tot întreb de ce un lucru capătă anumite valenţe şi valori pe care la momentul respectiv nu ai cum să le anticipezi. Fiind destul de difuzat, am avut posibilitatea să am feedback-uri de la tineri. Eram chiar foarte curios, am intrat pe internet, pe diferite site-uri şi am văzut postate opinii acolo ce îmi arată percepţia tinerilor despre acea perioadă. Ei cred că lumea pe atunci avea timp, avea răbdare să citească, să stea la palavre.

Fiecare generaţie ia altceva. Am mai spus, nu e un secret, că rolul lui Ilie Moromete i l-am propus lui Gheorghe Dinică. Prima dată a acceptat, apoi nu ştiu ce s-a întâmplat. Cred că intervenise acea senzaţie de teamă în faţa rolului. Dar avea şi alte angajamente. Şi Victor Rebengiuc a trecut prin asta. Leopoldina Bălănuţă, cu care era bun prieten, a reuşit să-l facă să joace. Poldi m-a sunat şi m-a întrebat dacă am ceva împotrivă să vorbească ea cu Rebengiuc. I-am spus că nu, dimpotrivă... A reuşit. Aşa că la filmografia lui impresionantă a reuşit să-şi mai adauge un rol destul de important.

Cred că autenticitatea filmului atrage. Spectatorul are sentimentul că este un lucru adevărat, că este ceva care vorbeşte despre oameni, despre problemele lor fără să le îndulcească, fără să le falsifice.

Despre sat, ce să vă spun... Căutam, am fost în mai multe locuri, nu găseam, a fost destul de greu. Eram îngândurat. Un prieten originar din Talpa mi-a spus să merg până acolo, că s-ar putea să mă intereseze, şi într-adevăr am avut această şansă, că am găsit o uliţă cu un număr de case (două, una după alta) nelocuite, am reuşit să amenajăm.

PREOCUPARE
Timp de trei luni, la sfârşitul verii lui 1985, am filmat. A mai trecut ceva vreme până la premieră, pentru că lucrurile acestea cu postproducţia şi tot ce a urmat par greu de înţeles. De ce un film ca «Moromeţii» poate să pună probleme? Era un altfel de sistem, cu tot felul de false probleme ale lor, despre aşa-zisa mizerie... Oamenii, la ţară, aşa trăiau pe vremea aceea. Ce să fac? Să încep să le pun sandale? Opinci de operetă? Pentru ei era o preocupare de imagine.

La fel ca şi acum, de altfel. Din acest motiv a trenat apariţia lui, erau tot felul de vizionări. Şansa a fost că de la un anumit moment am început să-mi dau seama că merită să mă ţin tare pe poziţie. Am adoptat puţin tactica lui Moromete cu fonciirea. Nu spuneam nu, spuneam că mă gândesc, să vedem cum... Una, alta... Şi iar mai trecea timp. În momentul în care filmul a ieşit, a avut succes la public, toată lumea a considerat că este natural să fie aşa. Acestea erau condiţiile în acea epocă, nu facem din asta un titlu de glorie, alte vremuri, şanse şi neşanse. E bine că tinerii nu mai au astfel de probleme. 

Nu ştiu dacă l-aş mai face astăzi. Am avut ofertă de a continua volumul II, dar în principiu nu. Recitind cartea, am spus nu, mi s-a părut că nu mai are cum să continue, e o poveste cu destine mult mai dramatice. Cred că, dacă a ieşit un lucru bun, norocul nu trebuie forţat. Nu sunt atât de multe romane care să aibă o consistenţă aşa ca Moromeţii.

L-am cunoscut pe Marin Preda datorită lui Toma Caragiu. A fost o întâmplare din viaţa mea pe care eu o consider crucială.

O MARE ŞANSĂ
Am realizat prin anii '70 o evocare cu pretenţii după Mateiu Caragiale şi am reuşit asta datorită generozităţii unor actori precum Vasile Niţulescu, Constantin Rauţchi şi Dan Nuţu, care mă ştiau. Pentru vremurile de atunci filmul era ceva, astăzi cred că ar avea o formă poetică. Lui Toma Caragiu i-a plăcut şi mă proteja oarecum de atunci.
Avea el ambiţia să fac un film după «Marele singuratic» al lui Preda.

La ora aceea, acesta era un om care putea decide cine şi ce poate să facă după opera lui şi nu a îmbrăţişat ideea, dar în felul acesta l-am cunoscut şi am fost în preajma lor un timp, până când Caragiu s-a prăpădit. L-am mai întâlnit, îmi făcea plăcere, pentru că eram fascinat de el ca persoană. Un om mai ciudat, special, nu era simplu să intri în relaţie cu el, am avut şansa aceasta şi a fost una dintre marile mele bucurii, că am întâlnit una dintre personalităţile mari şi puternice.

Cât timp era în viaţă Marin Preda, nu mi-a trecut prin minte că pot nădăjdui la ecranizarea Moromeţilor. El avea alte repere cinematografice, ţinea de altă generaţie, se ducea rar la film. Important este ce a lăsat. Opera lui Marin Preda m-a marcat profund, pot spune că a contribuit la formarea mea. Simţeam că mă exprimă mult mai bine decât m-aş fi putut exprima eu. Chiar şi acum simt acelaşi lucru de multe ori. Aşa stând lucrurile, evident că tânjeam să pot face un film după una din cărţile lui Marin Preda.

Pentru actorii profesionişti din distribuţie am fost prin teatrele din ţară, iar pentru copil, pentru «Niculae», a trebuit să colind şcolile. L-am găsit undeva, aproape de Alexandria, într-un sat pe nume Poroschia. Îi rugam prin telefon pe directori să mă ajute, că veneam să fac o vizionare. Puştiul avea o figură interesantă, în ochii lui era şi puţin defect, dar şi melancolie, aveai sentimentul că în spatele ochilor e ceva. Mie îmi place să mă amestec printre copii, să intru să vorbesc pe limba lor.

Aşa am aflat de la ei că Marius Badea cântă şi l-am rugat şi a cântat ceva la modă atunci, ceva de-al lui Toto Cutugno. Avea o voce puţin guturală... De undeva iese ceva, nu se poate dacă înlăuntru nu este nimic. El era campion de şah pe categoria de vârstă în România, în echipa de elită, superinteligent... Nu am avut nici o problemă cu el. A înţeles din start despre ce este vorba. Dădea simultane în timp ce noi lucram altceva sau pregăteam cadrul. La început, până mi-am dat seama, tot îl întrebam «Măi, ce e cu tine, ce faci? În loc să stai aici la cadru să vezi ce urmează»... «Păi, ştiu ce urmează»... «Cum»...

Spunea chiar şi replica, atunci mi-am dat seama cum îi merge mintea. Nu îl interesa să continue cariera de actor. Timp de trei luni, cât au durat filmările, şi-a dat seama că este o altă lume, poate să fi avut o idee să rămână, dar nu a făcut din asta o declaraţie. Şi-a văzut de studii, un băiat drăguţ, şi-a văzut de afaceri.

FAMILIE
Cu unii oameni cu care am lucrat la acest film, pentru că nu la toate filmele se întâmplă aşa, am rămas într-o relaţie aproape ca de familie, de rudenie. Aşa s-a întâmplat la Moromeţii. Ionel Mihăilescu, actor la Odeon, actor bun, Chiriac, acum mare manager la Sibiu, Radu Amzulescu, Dorel Vişan, cu care mai lucrasem, Ilie Gheorghe, era printre primele roluri de cinema, se şi simţea, el fiind un actor foarte bun, nu a avut şansa să lucreze, fiind extrem de modest. Dan Bădărău sau Luminiţa Gheorghiu, o actriţă incredibilă. Era cunoscută ea, dar nu pentru calităţile pe care le avea. Cu rolul acesta a devenit altceva, pe bună dreptate. 

Îmi face plăcere să-mi amintesc faptul că o actriţă de un asemenea nivel a reuşit să iasă în evidenţă. Sper să accepte să joace în filmul meu următor, după un roman al unui scriitor ieşean, Dan Lungu, care are un tiltu haios, «Sunt o babă comunistă». Încă mai lucrez la scenariu, intenţia mea este ca ea să interpreteze rolul principal, se potriveşte personajului şi ar merita. A făcut roluri multe, a lucrat şi afară, are o forţă care merită fructificată. Ea făcea atunci pereche cu Victor Rebengiuc în «Doi pe o bancă». Era relaţia de teatru în care Victor era prim-plan, ea era bună, dar încă nu strălucea.

La începutul filmărilor, Victor tot îi spunea ce să facă, ea era puţin derutată. A venit la mine şi i-am spus eu, am principiul acesta, «Dacă nu-ţi spun nimic după dublă înseamnă că nu am ce»... «Da, dar Victor mi-a spus»... «Aveţi moduri de exprimare diferite. Victor este un om cu multă experienţă cinematografică, el ştie să comunice în felul lui, mai interiorizat, mai rece, tu eşti temperamental diferită. Mergi pe temperamentul tău! Eu nu pot să te aduc pe tine la temperamentul lui pentru că îţi iau din personalitate şi din forţă.

Tu trebuie să te exprimi fără să ai sentimentul că cineva te opreşte.» Aşa i-am spus. De atunci şi-a dat drumul, nu am mai avut probleme. Mă întreba din priviri. Actorii asta aşteaptă de la regizor, este ceva reflex.

Sentimentul pe care l-am avut atunci când filmul a ieşit pe piaţă şi a ajuns în faţa spectatorilor a fost acela al omului care a câştigat o lungă şi grea bătălie. Pentru că realizarea filmului Moromeţii a însemnat o bătălie cu mai multe episoade, cu un caracter extrem de divers. Primirea de care s-a bucurat filmul din partea publicului şi a presei mi-a confirmat că iniţiativa mea a avut temei", a încheiat Stere Gulea.

"Un film ca Moromeţii creează nişte obligaţii uriaşe"

Uneori te străduieşti în viaţă să faci un lucru împotriva naturii şi nu merge. Altă dată, parcă se leagă totul. A fost să fie aşa la "Moromeţii". Filmul descrie povestea unei familii de la ţară al cărui erou principal este Ilie Moromete, tatăl unei numeroase familii, alcătuite din copii care proveneau şi din alte căsătorii. Nu este mai puţin adevărat că Stere Gulea a dat o importanţă deosebită locului unde respiră aceşti Moromeţi, cu neamurile şi vecinii lor, integrate zgomotelor satului.

Ei tac şi rabdă vicisitudinile vremii, aidoma celor de astăzi, precum o podea pe care umblă desculţă, la fel, soarta. Stere Gulea spunea într-un interviu acordat Evei Sârbu în revista Cinema din octombrie 1988 despre filmul său atât de premiat în acel an de graţie: "Mă tot gândesc, cu oarecare îngrijorare, la ce va fi de-acum încolo, pentru că un film ca Moromeţii creează nişte obligaţii uriaşe. Mă gândesc şi cum să-mi păstrez drumul. Pentru mine, mai important decât orice este să ştii pe ce drum te afli. Până acum, drumul acesta al meu, cât este el, cu Sadoveanu, cu Preda, eu zic că a fost cel bun, chiar dacă nu m-a dus întodeauna spre reuşită.

În schimb mi-a dat o soliditate la care n-aş fi ajuns altfel. Şi sentimentul, foarte important pentru mine, că am trăit în preajma unor adevăruri fundamentale, care m-au format atât cât şi cum sunt. Mie unul nu mi se pare puţin".