x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Apostolul

0
Autor: Miron Manega 26 Mai 2008 - 00:00

S-au cunoscut în 1969, cînd Adam Puslo­jici a venit în România pentru a-i aduce poeziile lui Vasko Popa, pe care Nichita voia să le traducă. S-au îmbrăţişat ca şi cînd se cunoşteau de cînd lumea. De atunci s-au tot văzut, cînd în Iugoslavia, cînd în România.

 

S-au cunoscut în 1969, cînd Adam Puslo­jici a venit în România pentru a-i aduce poeziile lui Vasko Popa, pe care Nichita voia să le traducă. S-au îmbrăţişat ca şi cînd se cunoşteau de cînd lumea. De atunci s-au tot văzut, cînd în Iugoslavia, cînd în România.

REPORTAJ. Gestul suprem pe care Adam l-a făcut pentru mentorul şi prietenul său a fost în 1982, la scurtă vreme după ce Nichita cîştigase Cununa de Aur de la Struga. Piaţa Slavia din Belgrad a fost “ocupată” atunci de peste 30.000 de sîrbi, veniţi la un spectacolul de poezie inspirat de “Lecţia despre cub” a lui Nichita. Niciodată pînă atunci, şi niciodată după aceea, nici un poet sîrb, român sau de orice altă naţionalitate sau cetăţenie, n-a avut parte de o asemenea festivitate. 

Al doilea moment de referinţă în istoria acestei relaţii mistice a fost în ziua înmormîntării lui Nichita. Televiziunea sîrbă a tran­s­mis, la o oră de maximă au­dienţă, un film-reportaj cu Nichita, făcut de Puslo­jici la Belgrad, cu numai cîteva luni înainte. 3.000.000 de sîrbi au urmărit acel film.

A fost cea mai vizionată emisiune din istoria televiziunii sîrbe. “Luni de zile după aceea, mă opreau oa­meni pe stradă să-mi mul­ţumească şi să mă îmbră­ţişeze. Unii îmi pupau mîi­nile” – mărturiseşte Adam Puslojici.

FRATE. Nichita l-a iubit ca pe un frate. L-a iu­bit şi l-a respectat pentru poezia lui, pentru dăruirea lui, pentru inocenţa lui fier­binte. Îi scria, la un moment dat, într-o dedicaţie intitulată “Către fratele meu Adam Puslojici”: “Aş plînge, mi-a spus Homer./ Aş plînge de voi./ Aş plînge, dar nu mai am ochi!/ Uită-te şi tu/ şi uită-mă, Adame!”. Nichita mai avea atunci 13 luni de trăit.

Tot lui Adam Puslojici i-a dăruit şi unul dintre poe­mele sale cele mai tulbu­rătoare, de nepublicat în România, la vremea aceea (1976), “Fiind şi strigînd” (“Doamne, apără poporul român./ Ai grijă de el şi/ apără-l!...”). La sfîrşitul de­dicaţiei, Nichita adăugase: “Proprietate privată şi pu­blică a fratelui meu Adam Puslojici”.

Şi, de asemenea, i-a tradus lui Adam în limba română volumul “Negleduş”, în 1973. Cartea a fost publicată însă în româ­neşte abia anul acesta, la Editura Karta Graphic din Ploieşti.

LUNGANUL. Există două portrete de referinţă ale poetului misionar Adam Puslojici.

Unul este făcut de Nichita Stănescu, în 1971, cînd sîrbul avea 28 de ani: “Un lungan pletos şi cu favoriţi, cu o frunte frumos curbată şi cu un nas acvilin, cu su­flet ca o pelerină neagră fluturînd pe umerii scheletici, de adolescent crescut peste noapte cu încă un metru, cu o vorbire tunătoare şi ti­midă, metaforică şi pasio­nată – este unul dintre cei mai de seamă poeţi tineri ai Iugoslaviei de azi. Flagrant romantic în gesticulaţie, asemănarea lui fizionomică cu Chopin m-a tulburat şi, reîntîlnindu-l după mai bine de un an de la prima noastră cunoştinţă, l-am regăsit mai fantasmagoric încă şi mai sentimental. În loc să-i spun «bine ai venit!» sau orice altă vorbă prietenească de bun venit, m-am trezit spunîndu-i: «Ce minunat ar fi să n-ai cumva soarta lui Chopin!»“.

SACERDOTUL. N-a avut soarta lui Chopin, dimpotrivă. A devenit acela pe care îl descrie academicia­nul moldovean Mihai Cimpoi: “Figura lui isusiacă, avînd aura biblică de primul venit pe lume (de vină fiind şi numele său Adam) şi purtînd mereu cu el o gean­tă tradiţională cu poezii, de obicei inedite, ale lui Nichita, pentru care manifestă nu atît un cult, cît o devo­ţiune, o atitudine cucernică de credincios în faţa unui zeu tutelar. Nu e un poet din categoria mulţimii de poeţi care slujesc cu devotament cuvîntul şi tăcerea. E un slujitor mistic al Poeziei, îmbinînd postura de poet sacerdot cu aceea de muncitor profan, veşnic neadormit, veşnic călătorind şi veşnic trudind întru Poezie”.

“Trenul” şi “locomotiva”

Ioan Cărmăzan are despre Puslojici următoarea viziune: “El a fost «locomotiva» «trenului» Nichita. Trenul avea vagoane multe, care însemnau poezia lui Nichita, prietenii, întîmplările, tot. Locomotiva făcea tot timpul drumul între Belgrad şi Bucureşti. Disperarea lui Puslojici e că au dispărut vagoanele acelea ­îngrozitoare – trenul Nichita, iar el a rămas aceeaşi ­locomotivă. L-a iubit atît de tare pe Nichita, a trăit atît de intens în şi pentru Nichita, încît eu îl simt şi acum dezorientat. Cred că Puslojici şi-a pierdut sensul existenţei”.

Nichita a fost considerat În Serbia poetul absolut

Spectacolul “SituAcţiunea Clocotristă: Timpul gaură-mit” organizat de Adam Puslojici în centrul Belgradului, în onoarea lui Nichita, a fost fără precedent şi fără recidivă. Povesteşte Adam Puslojici: “Nichita este în egală măsură al nostru, aşa cum e al vostru. Pentru noi, în Serbia, el a fost poetul total, poetul absolut... Atunci, în 1982, s-au adunat în Piaţa Slavia vreo 30.000 de oameni, s-a închis circulaţia, a fost ca la Revoluţie.

Tot atunci Nichita a primit şi cheia de aur a oraşului Belgrad, care nu era dăruită decît preşedinţilor şi regilor. Primar era Bogdan Bogdanovici, un mare sculptor şi arhitect, care adora poezia lui Nichita. S-a întîmplat în felul următor: primarul îl aştepta pe Nichita, solemn ca un steag naţional, înconjurat de presă şi televiziuni. În timp ce se îndrepta spre el, Nichita a făcut un gest sublim: brusc, s-a lăsat în genunchi şi aşa a continuat să meargă. Primarul, impresionat, s-a pus şi el în genunchi şi s-a apropiat, mergînd la fel, spre Nichita... În genunchi s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat”...

Poet sîrb, membru al USR

Adam Puslojici s-a născut în 1943 în Serbia, într-o localitate de pe Valea ­Timocului. A învăţat limba română încă din copilărie, apoi, fascinat de literatura română, şi-a perfecţionat-o prin lecturi. A publicat 25 de volume în limba sîrbă şi nouă în limba română (una în ­traducerea lui Nichita).

Este secretar general al ­Uniunii Scriitorilor din Serbia, membru de onoare al ­Academiei Române din 1995 şi membru activ al Uniunii Sriitorilor Români.

Citeşte mai multe despre:   nichita,   ada,   nichita stanescu 26 mai 2008,   puslojici

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de