EDITORIAL
Această ediţie de colecţie care, sperăm, va confirma percepţia
noastră că marea literatură română există realmente în raza interesului
public, va deschide un capitol nou.
EDITORIAL
Această ediţie de colecţie care, sperăm, va confirma percepţia noastră că marea literatură română există realmente în raza interesului public, va deschide un capitol nou. Am început nu în ordinea vreunui top, ci oarecum din superstiţie culturală. Blîndul şi generosul Nichita, a cărui maximă răutate era un biet calambur, e bun de talisman pentru practicile woodoo din literatură şi de leac pentru muşcăturile maidanezilor culturali. A fost atît de stors de cei din jurul său, încît n-a mai rămas loc şi de el pe pămînt. A fugit prin tunelul oranj spre casa de vacanţă din cer... Se vor supăra unii că nu i-am pomenit în această ediţie. Se vor supăra alţii că i-am pomenit, cum că nu i-am pomenit cum trebuie. De asemenea, se vor supăra cei care, specialişti fiind în Nichita, vor aprecia că l-am cam vulgarizat. Iar alţii, pentru că nu vor înţelege nimic. Dacă te gîndeşti bine, se va supăra toată lumea, aşa că de ce, Doamne iartă-mă!, am mai făcut noi ediţia asta, dacă tot n-o citeşte nimeni? Bănuiesc că aşa or fi gîndit şi cei care n-au făcut nimic pentru el pînă acum, deşi le-ar fi stat în putere. Noi însă am gîndit ca Nichita, care zicea că e bine să spui lucrurilor pe nume: păsării că e pasăre, lemnului că e lemn, mamei că e mamă şi ţării că o iubeşti, dacă o iubeşti. Noi, de exemplu, îl iubim pe Nichita şi ne-am gîndit să o şi spunem. Dacă am făcut vreun dezacord în mărturisirea noastră, să ne iertaţi. Iar dacă nu ne iertaţi, atunci supăraţi-vă. Dreptul la supărare, ca şi dreptul la preamărire, este “free”. Deocamdată.
Citește pe Antena3.ro