Dreptul la preamărire

EDITORIAL
Această ediţie de colecţie care, sperăm, va confirma percepţia noastră că marea literatură ro­mână există realmente în raza interesului public, va deschide un capitol nou.

EDITORIAL
Această ediţie de colecţie care, sperăm, va confirma percepţia noastră că marea literatură ro­mână există realmente în raza interesului public, va deschide un capitol nou. Am început nu în ordinea vreunui top, ci oarecum din superstiţie culturală. Blîndul şi generosul Nichita, a cărui maximă răutate era un biet calambur, e bun de talisman pentru practicile woodoo din literatură şi de leac pentru muşcăturile maidanezilor culturali. A fost atît de stors de cei din jurul său, încît n-a mai ră­mas loc şi de el pe pămînt. A fu­­git prin tunelul oranj spre ca­sa de vacanţă din cer... Se vor supăra unii că nu i-am pomenit în această ediţie. Se vor su­pă­ra alţii că i-am pomenit, cum că nu i-am pomenit cum trebuie. De asemenea, se vor supăra cei care, specialişti fiind în Ni­chita, vor aprecia că l-am cam vulgari­zat. Iar alţii, pentru că nu vor în­ţelege nimic. Dacă te gîn­deşti bine, se va supăra toată lu­mea, aşa că de ce, Doam­ne iar­tă-mă!, am mai făcut noi edi­ţia asta, dacă tot n-o citeşte nimeni? Bănuiesc că aşa or fi gîndit şi cei care n-au făcut ni­mic pentru el pînă acum, deşi le-ar fi stat în pute­re. Noi însă am gîndit ca Nichita, care zicea că e bine să spui lucrurilor pe nume: păsării că e pasăre, lem­nului că e lemn, ma­mei că e mamă şi ţării că o iu­beşti, dacă o iubeşti. Noi, de exemplu, îl iubim pe Nichita şi ne-am gîndit să o şi spunem. Da­că am făcut vreun dezacord în măr­turisirea noastră, să ne ier­taţi. Iar dacă nu ne iertaţi, ­atunci supăraţi-vă. Dreptul la su­părare, ca şi dreptul la prea­mărire, este “free”. Deocamdată.