Teatrul, viaţa mea

"În Liceul ieşean «Costache Negruzzi» am cunoscut adevăratul teatru. Era o veche tradiţie ieşeană să se organizeze spectacole regizate de mari artişti…", spune Radu Beligan.

A fost un copil cuminte şi tandru, care n-a ieşit din cuvântul părinţilor. Existau însă şi mici excepţii. Şi-a descoperit chemarea pentru teatru în timpul şcolii generale. "Îmi  plăcea grozav. Am jucat şi-n piese traduse de mine. Între clasa I şi clasa a VII-a am jucat în cel puţin 20 de piese. Primele mele roluri au fost  travestiuri. Aveam 11 ani când am jucat «Spiridon» în «O noapte furtunoasă», un spectacol de licenţă unde jucam cu Ştefan Ciubotăraşu şi Ştefan Dăncinescu. Atunci a fost marea chemare. Eram un copil cuminte şi tandru, îmi adoram părinţii, nu ieşeam din cuvântul lor, dar nu puteam să nu fug de la şcoală pentru a face figuraţie la Teatrul Naţional. Era teribil. Acolo eram fericit. Eram transpus în altă lume", îşi aminteşte maestrul Radu Beligan. "M-am înscris la Conservator, unde am început cu un eşec total. Am dat examen şi nu am intrat. Am spus «Balada chiriaşului grăbit» a iubitului meu George Topârceanu. Încă sunt şi am fost atât de nenorocit. I-am scris atunci doamnei Bulandra o scrisoare care a mişcat-o mult, pentru că mai târziu mi-a mărturisit că a păstrat-o. Dar atunci, imediat, a intervenit să mai dau o dată examen. Am spus de data asta «Scrisoare mamei» de Serghei Esenin. Aşa am devenit elevul celei mai bune profesoare de actorie, doamna Bulandra. O profesoară ciudată. Nu avea decât studenţi talentaţi. Căuta, găsea şi culegea orice talent şi îl ducea până la licenţă. Aşa că a trebuit să recit poezia lui Esenin în faţa tuturor studenţilor ei din toţi anii. Am recitat şi s-a instalat o tăcere care mi s-a părut o veşnicie. O linişte grozavă, care mi-a îngheţat şira spinării. După un timp, s-a auzit vocea ei. A spus: «Dacă dumneata o să fii serios, o să faci o mare carieră». Şi m-a luat la clasa ei, să mă crească. Dar a fost ultimul ei an de profesorat, din păcate. Pe urmă a venit telegrama de la Victor Ion Popa şi drumul meu s-a scris altfel."

TELEGRAMA. Întâlnirea cu Victor Ion Popa a fost decisivă. O telegramă i-a creat nenumărate semne de întrebare. Dar i-a croit destinul. "Terminasem primul an de Conservator şi mă aflam în vacanţă în Munţii Apuseni, la Brad, unde taică-meu era şef de gară, când am primit o telegramă: «Veniţi neapărat la Bucureşti duminică dimineaţă. Angajament. Victor Ion Popa». Am recitit de nenumărate ori textul  gâtuit de emoţie. Voiam să cred în miracol şi mă temeam de o farsă: de unde mă putea cunoaşte Victor Ion Popa? Dar telegrama era autentică. Victor Ion Popa mă văzuse în rolul lui Ludovic XI din «Gringoire» al lui Theodore de Banville, pe scena Teatrului Naţional (cel vechi, bombardat), în producţia clasei Lucia Sturdza Bulandra, şi reţinuse în tânărul care voia să devină tragedian posibilitatea unei vocaţii comice. M-am prezentat înfiorat de toate nădejdile şi copleşit de toate sfielile. Şi astăzi îmi bate mai tare inima când trec prin faţa casei bătrâneşti, austere, din Strada Şcoalei, unde se adunaseră actorii consacraţi de Victor Ion Popa. I se încredinţase conducerea unui nou teatru şi trupa, alcătuită cu o rară ştiinţă a ansamblului, număra mulţi începători. Debutul a avut, aşadar, şansa unică de a fi călăuzit la cei dintâi paşi de această personalitate pentru care teatrul nu avea secrete. Ucenicul îşi asculta fascinat maestrul. V.I. Popa ne învăţa în repetiţii memorabile cum să tălmăceşti pe scenă ezitările inimii şi tresăririle inteligenţei, cum să exprimi într-o privire un peisaj şi să schiţezi într-un gest nedefinitul unei stări sufleteşti. Îmi amintesc că, într-un rând, ne-a arătat 98 de posibilităţi de a sugera o atitudine doar prin felul cum te aşezi pe scaun; iar altădată ne-a demonstrat vreme de două ceasuri infinite nuanţe care compun substanţa tăcerii. «În dicţiune, ne spunea el, defectul cel mai mare pe care îl au actorii în general este că apasă pe anumite cuvinte, atunci când ideea este răspândită pe întraga frază.» În termeni profesionali, noi spunem că actorul «se agaţă de cuvinte». V.I. Popa mi-a spus la o repetiţie: «De ce te agăţi de cuvinte ca şi cum te-ai îneca? Înoată!». (...) V.I. Popa m-a făcut să înţeleg că hrana necesară vieţii unui actor este cultura. Datorită lui am simţit că, dacă nu ai discernământul necesar ca să apreciezi frumuseţile, minunile artelor plastice, ale muzicii, ale arhitecturii, dacă nu eşti în stare să te emoţionezi şi să înţelegi, încetul cu încetul, misterele capodoperelor, mai bine să nu te apuci de meseria asta!"

CUVINTE. În copilărie îi plăcea să copieze manuscrise. Mii de cuvinte. "Sunt un autodidact. Am învăţat mult. Am muncit mult. Pe când eram elev mă duceam la biblioteca Teatrului Naţional din Iaşi şi, cu îngăduinţa directorului teatrului, scriitorul Ionel Teodoreanu, copiam manuscrise. În sute de ore am copiat mii de cuvinte. Asta m-a disciplinat. M-a învăţat să mă concentrez. M-a ajutat să înţeleg sensul cuvintelor şi frumuseţea vorbei. Odată, într-o iarnă, a venit în turneu Ion Iancovescu cu o piesă frumoasă. Era iarnă. Era chiar frig de Sf. Ion, la 7 ianuarie. În sală, doar şapte oameni şi eu, care am ascultat textul cu sufletul la gură. Am fost atât de concentrat, încât atunci când m-am dus acasă am scris toată piesa din memorie. Extraordinar cum îmi vin toate în minte. Parcă a fost ieri. De altfel, când m-a luat Victor Ion Popa tot aşa am reuşit. Am plecat în turneu trei luni cu trenul. Piesa era «Jedermann» de Hugo von Hoffmanstall. O piesă în versuri, foarte complicată. Eu aveam un rolişor de trei replici. Rolul principal era diavolul. Îl juca Fory Etterle, care era o mare vedetă. Dar într-o seară şi-a pierdut vocea. Şi eu m-am dus fuguţa la Victor Ion Popa şi i-am zis că pot juca rolul. «Cum să joci tu? Doamne, iartă-mă!», a spus el privindu-mă perplex. Dar eu nu m-am lăsat: «Lăsaţi-mă să dau o probă». Piesa era lungă. Versul complicat. Dar când a văzut că am spus tot textul dintr-o suflare, V.I. Popa, uitându-se crucit la mine, a dat ordin să mi se ajusteze costumul şi am debutat la Câmpina – oraşul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu."

"ÎN NUMELE TRANDAFIRULUI"
Radu Beligan a fost căsătorit cu actriţa Nineta Gusti. Destinul i-a adus-o în cale după despărţirea de Nineta Gusti pe Dana Crivăţ. Împreună au o fiică, Anamaria, care trăieşte în Australia. A treia soţie a maestrului a fost scriitoarea Marica Beligan, care i-a fost alături din 1965 până în 1993, când o cumplită boală a răpus-o. Împreună au trei copii: Raluca, Alexandru şi Lamia. Decesul soţiei a răscolit teribil sufletul maestrului. "M-am aruncat în această muncă a repetiţilor cu «În numele trandafirului», căci e unica mea soluţie de supravieţuire. Mi-am pierdut soţia, adică punctul meu de sprijin în univers", spunea marele actor.

SECRETELE ARTEI SE DESCOPERĂ
"De când e lumea a existat Teatru. Uneori fără text, fără autori, fără regizori, fără decoruri, dar fără actori, niciodată. Actorul e materia teatrului. (...) Nu cred că se poate învăţa meseria de actor. Adevăratele secrete ale artei le descoperi singur, încet şi greu. Şi nu numai atât. Un artist trebuie să ţină cont de câteva reguli de aur. "Cea mai mare datorie a unui artist e să fie sincer cu el însuşi. Dacă nu ştii cum să te autodepăşeşti, se încheie cariera! De obicei, soluţiile încep de la dificultăţi."

Emil Boroghină, regizor, spunea despre Beligan: "Este un idol şi model al atâtor generaţii. Domnia sa a reprezentat pentru noi Toţi Modelul, Idolul la care am visat"

UN NUME: BELIGAN
"Trăiam una din cele mai agitate epoci profesionale din viaţa mea. (...). Alergam de la un ziar la altul, de la revistă la o întâlnire la Capşa la un minister, de la o bibliotecă la o conferinţă. Am rugat-o pe soţia mea să meargă la examenul de sfârşit de an al Conservatorului de Teatru şi să-mi spună dacă a fost «ceva de văzut». Părerea ei: Slabă producţie. Un singur băiat mi s-a părut remarcabil, juca pe Ludovic al XI-lea, marea tragedie. Barbă, costume, perucă şi... Alexandrini. El juca foarte convins... adică tragic... dar eu m-am stricat de râs. Ăsta va deveni un mare actor de comedie. Are însă un nume nenorocit. Îl cheamă Beligan. Radu Beligan. Auzi fantezie. Să te cheme, în teatru, Beligan." (Nicolae Carandino – scriitor)

"Divin tătic, toată săptămâna am trăit sub impresia mesajelor tale. Veştile că eşti ocupat cu atâtea lucruri interesante mă umplu de o incurabilă admiraţie şi de incomensurabil optimism la gândul că odraslele mele şi cu mine am moştenit măcar o infimă parte de asemenea formidabile gene. Sunt teribil de mândră de tine, tătic scump"
Anamaria (Măriuţa), 2005