Un poet subtil

Camil Petrescu se întreba în 1945: "Cine este Radu Beligan?". Iată ce răspuns a găsit marele dramaturg român:

În "Steaua fără nume" de Mihail Sebastian.


Oricine îl priveşte, fie şi o singură clipă, pe Radu Beligan nu poate să nu observe că omul acesta este un semn de întrebare.

În teatrul românesc, Radu Beligan este chiar un mare semn de întrebare. Un motiv permanent de nedumerire şi până la urmă de nelinişte pentru tot ceea ce este aşezat şi tacticos, cuminte şi convenit în lumea actoricească de la noi. Intră în scenă ca o făptură firavă mai curând şi sala pe care n-o domolesc matadorii cu bărbi matusalemice încremeneşte toată... Beligan are o autoritate rareori întâlnită înainte încă de a scoate o vorbă. Replică după replică, nedumirirea sporeşte... E un unanim acord în a afirma că nu se înţelege nimic din ceea ce pronunţă. Vocea lui e albă, dicţiunea stropşită, fraza petecită. O tradiţie seculară, perpetuată în toate conservatoarele de dicţiune şi declamaţie, joacă acum ca un fum... în gol. Şi cu toate astea... (semne de întrebare după semne de întrebare) toată sala zâmbeşte cucerită, iar, din când în când, hohotele de râs împiedică replicile următoare... Publicul nu pricepe ceea ce spune actorul, dar pricepe minunat sensul scenei, toată fineţea piesei, cea mai mică intenţie a autorului. Dicţiunea şi declamaţiunea au rămas de ruşine... Altceva şi mai grav... Sunt actori care se dedau la cele mai disperate contursiuni, care privesc cu ochii milogi spre sală cerşind zadarnic un zâmbet  pentru «cârligele» şi schimonosirile lor. Beligan are necontenit aerul plictisit dacă se râde în sală la replicile lui. Adeziunea hilară parcă-l contrazice, şi câteodată privirea lui mioapă are aerul să spuie: «Ei, ce-aţi găsit de râs aici? Potoliţi-vă, că acum plec acasă!».

CĂRTURAR. Vă strecuraţi la ieşire prin îmbulzeala aceea (la piesele în care joacă Beligan e de obicei năvală de public) şi nu e imposibil să auziţi vreun «om de teatru» respectabil afirmând indignat că Beligan nu... e actor. Te uiţi mai atent şi recunoşti un bistrion care a cutreierat şapte teatre şi acum e şomer. Are o voce de trombon şi umeri de boxeur... Dacă totuşi cineva i-ar spune că se pare că Beligan ăsta, care «nu e actor», e plătit  împărăteşte şi că dă audienţe directorilor de teatru, care vor să-l angajeze, supralicitându-se, eternul şomer ar ridica nedumerit (şi dramatic) mâinile înspre tavan. În realitate, Beligan nici nu e actor... E un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni, la curent cu tot ce joacă... alţii, un iubitor de teatru, aleargă pătimaş după piesele altora, amuzat sincer de jocul tuturor camarazilor de talent... Între două lungi discuţii despre artă (de obicei pe la anticari) îşi aduce aminte că «azi joacă» şi aleargă în fugă la teatru...

MORALĂ. E ceva de priceput în toate astea? Vă spuneam eu că nu. Un semn de întrebare... Un mare semn de întrebare. Şi totuşi există o morală: succesul în teatru e ca o femeie... Alergi disperat după ea, ea fuge de tine... Te faci că nu o bagi în seamă, atunci ea vine după tine şi se îndârjeşte să nu te mai lase în pace."
Camil Petrescu – 1945