Un vis adevărat

Îl voi iubi mereu, cu patima cu care un copil adoră să se scalde în serile de vară în iazul din dosul morii, unde cântă toată noaptea privighetorile de apă.

Calul puse mâna pe mine." "Calul? Mâna?!", se miră copilul. "Da, băiete, mâna inimii lui peste genunchiul tristeţii mele..."

Am tăcut. Tăcea şi el, socotind c-un fir de iarbă în podul palmei. Nu-i ieşea socoteala. Alături, Fluviul Dunărea ducea spre Mare valuri de aur tulbure. O privighetoare de apă, cocoţată pe o trestie verde, cânta un imn în cinstea stelelor răsărind şi a lunii care se purta cu mutra speriată, ca un iepure nimerit fără voia lui într-un manşon de vulpe.

Eram la Brăila, se înţelege. Dincolo, pe malul dobrogean, unde matahala nopţii se ridica anevoie din rupturile stepei, în marginea satului Ghecet (santinelă, în turceşte) se aprindeau, în cunună, luminile la cârciumioara înăbuşită de sălcii plângătoare. "Acolo, descleştă fălcile băiatul, l-am văzut eu pe Radu Beligan. I-am spus că sunt nepotul tău şi m-a mângâiat pe creştet. E adevărat că este cel mai mare actor şi sunteţi prieteni?"

Mă fermeca pojarul lunii legând malurile fluviului şi deodată m-am auzit murmurând:

Hei, voi robi! Voi robi tăcuţi

Şi pe burţi lungiţi întruna!

Astăzi caii noştri iuţi

Au băut din ape luna...

"Mă, i-am zis nepotului, făcându-i părul vârtej în creştetul capului, prietenia lui Radu Beligan o număr printre darurile cele mai frumoase pe care mi le-a făcut viaţa. Sau poate zeii..."

"Zeii?", se miră băiatul.

"Da, zeii. Stai şi ascultă. Eram în Grecia, în oraşul Volo..."

"Măslinele de Volo?", vru să ştie băiatul.

"EXACT. Volo e capitala judeţului Magnezia. Beam un pahar de vin Retsina cu un scriitor grec care trăise mulţi ani în România, refugiat politic. Şi la al doilea sau al treilea pahar, grecul îmi spune: Într-o seară de primăvară, mă plimbam cu Radu Beligan pe Bulevardul Magheru, tu te-ai încrucişat cu noi, fără să ne observi, şi Beligan îmi zice: «Mi-e tare drag, băiatul ăsta...» Am tăcut, simţindu-mă dintr-o dată năvălit, compleşit de noroc. Un grup de greci, pătrunzând în cârciumă, şi-au scos şepcile şi l-au salutat pe un bătrân care şedea singur la o masă:

– Ştii ce se-ntâmplă?, m-a întrebat prietenul meu. Bătrânul căpitan e socotit cel mai viteaz dintre ei şi ei îl salută cu cele mai alese cuvinte: "Să albeşti ca Olimpul, ca porumbelul cel alb".

De atunci şi până azi, ori de câte ori mă întâlnesc cu Radu Beligan încerc aceeaşi bucurie pe care o trăieşti tu când, în serile de vară, te scalzi în iazul din dosul morii: fericire, măreţie şi tristeţe din nimic. El este actorul care a sculptat în noi toţi, vreme de şaptezeci de ani, în proporţii generoase, sentimentul că arta nu presupune jertfă, ci o dragoste imensă pentru oameni, ochi de cerb ca să vezi Vârful cu Dor lângă malul Mării şi credinţa de nestrămutat că poţi să pui sânge albastru în venele unui veac ce s-a vrut programatic vulgar şi cu inima ca un sloi de gheaţă. Partenerii lui cei mai devotaţi de-a lungul acestei cariere singulare au fost trei: inteligenţa, cultura şi acea sminteală care poartă numele de geniu. Asta fiindcă se trage dintr-un colţ legendar de lume care i-a zămislit pe Eminescu, Creangă, Iorga, Enescu, Luchian, Pallady şi pe Mihail Sadoveanu (nimic nu-l cutremură în suflet mai mult decât glasul lui Sadoveanu recitând "Sara pe deal").

PARFUM. Teatrul Naţional, strada Sărindar (strada presei) şi cafeneaua Capşa au fost pentru Bucureşti şi România ce a reprezentat colina Montmartre pentru marele Paris. Printr-un noroc ce ţine de domeniul miracolelor, micul Paris şi-a trăit epoca de glorie, de mistere captivante şi de mari înzestrări intelectuale – gândiţi-vă numai la uriaşii scriitori, pictori, muzicieni şi actori pe care i-a produs – între cele două războaie, când gândul zbura cu mai multe perechi de aripi, iar visul nu cunoştea margini. Nu cred, nu-mi poate intra în cap că istoria îi va mai permite oraşului nostru să trăiască zile, nopţi şi ani la rând ca aceia din "la belle époque", plini de nebunie frumoasă, gratuită şi înstelată. Singurul depozitar al acestor amintiri ce se transformă cu timpul în bulboane de aur este marele Radu Beligan. În el ninge bogat şi învălmăşit cu întâmplări nemuritoare, aşa cum s-a întâmplat francezului André Salmon, care-a nemurit colina Montmartre. De aceea îl voi iubi mereu, cu patima cu care un copil adoră să se scalde în serile de vară în iazul din dosul morii, unde cântă toată noaptea privighetorile de apă.

Domnule Radu Beligan, vă salut cu vorbele grecilor din cârciumioara din Volo, când îşi întâmpinau bătrânul căpitan:

– Să albeşti ca Olimpul, ca porumbelul cel alb!