Golgota şi ­destinul meu

„Cum am văzut eu Roşu şi Negru? L-am văzut ca pe viitorul meu, ca viaţa muzicală care mi se deschidea. Ăsta a fost destinul meu! Să mă întîlnesc cu Nancy Brandes în perioada ’68. Aveam doar 14 ani.“

„Cum am văzut eu Roşu şi Negru? L-am văzut ca pe viitorul meu, ca viaţa muzicală care mi se deschidea. Ăsta a fost destinul meu! Să mă întîlnesc cu Nancy Brandes în perioada ’68. Aveam doar 14 ani.“

Sînt cuvintele unui mare artist, Ovidiu Lipan Ţăndărică, pentru care întîlnirea cu formaţia Roşu şi Negru a fost decisivă în conturarea destinului său ar¬tis¬tic. „Am cîntat zeci de concer¬te cu Roşu şi Negru. Cîntam de drag, cîntam de mă dureau mîinile şi eram înnebunit să cînt. Simţeam că trebuie să mă eliberez de energie. Roşu şi Negru a fost destinul meu. A fost Golgota pe care a trebuit să o duc pînă la sfîrşitul vieţii. Pentru că eu, în afară de mu¬zică, altceva nu cred c-am să mai fac. Eu, dacă n-aş fi cîntat la tobe, nu ştiu ce aş fi fă¬cut?!“, se întreabă inegalabilul baterist.

Înainte de întîlnirea cu membrii trupei Roşu şi Negru, Ovidiu Lipan a cîntat alături de alte formaţii şi nu numai atît. În copilărie adora să cînte la acordeon. A urmat şcoala de muzică: trei ani de clarinet. Dar a revenit la tobe, pe care le-a descoperit în casă cînd a început a merge „copăcel“, moştenindu-l pe bunicul său, membru al Orchestrei Filarmo¬nicii din Iaşi. Iar talentul şi-a spus cuvîntul încă din primii ani ai copilăriei. „Eu mă ţi¬neam de tobe cînd am început să merg prin casă. {i, cum erau prin preajmă, am început să dau în ele. Iar ca şi atunci cînd răsuceşti o cheie, mi s-a deschis Universul... Înainte de Roşu şi Ne¬gru cîntam cu formaţia Dragonii. Cîn¬tasem cu formaţia Cristal la Iaşi, cîntasem cu mai multe formaţii. La 10 ani cîntam la Vatra Dornei cu o trupă“, spune artistul.

DESTIN. La 14 ani, basistul trupei Roşu şi Negru l-a aşteptat pe Ovidiu Lipan la şcoală. „Am luat textele, apoi m-am prezentat la repetiţie. Nancy, cînd m-a văzut, i-a plăcut că sînt talentat. Mi-a fost ca un frate mai mare. Mă lua pe lîngă el şi a avut un impact enorm asupra mea. M-a impresionat. Eu am luat de la el, din stilul lui. Îmi plăcea enorm de el, pentru că îmi spunea bancuri, glume... Ne leagă multe, şi în afară de asta, spiritualitatea. Pe undeva, cred că amîndoi luăm viaţa la mişto şi sper să ne îngăduie. Pentru că noi am rămas nişte copii. Noi trăim cu bucurie şi cu o formă de glumă. Ne înţelegem doar din priviri... Am început să cîntăm împreună, cîntam la Puskin, la Balul Bobocilor, la diferite evenimente studenţeşti, la Casa Studenţilor aveam şi sala de repetiţie, unde eu cîntam la tobe de dimineaţa pînă seara. Ne pregăteam pentru primul festival rock, susţinut la Bucureşti în ’69, la Casa de cultură «Preoteasa»“, îşi aminteşte Ovidiu Lipan Ţăndărică.

PREMII. Participarea formaţiei Roşu şi Negru la festivalul de la Bucureşti a fost un mare succes. Au fost remarcaţi pentru ta¬lentul lor şi s-au întors la Iaşi cu numeroase premii întîi. Ovidiu a urcat pe scenă îmbrăcat într-o cămaşă albă, plin de nerăbdarea de a arăta ceea ce ştie, cît de talentat este. „Am prezentat o lucrare foarte complexă, de jazz- rock, cu suflători, cu aranjamente speciale pentru vremea aceea, intitulată «Soare şi vînt». Am fost premiaţi,  Nancy la orgă, eu la tobe, noi, ca şi grup...“, continuă Ovi¬diu Lipan pe firul amintirilor. Cît despre muzica pe care o interpretau, artistul comple¬tează: „A fost muzica pe care mi-am dorit să o cînt, o mu¬zică foarte evoluată pentru vremurile acelea şi, sigur, aveam foarte mult succes la public“.

Spectacolele realizate de Televiziunea Română, care au adus în prim-plan for¬maţia Roşu şi Negru, sînt mo¬¬mente memorabile. „Au r㬬mas nişte documente foar¬te frumoase, filmări la TVR din perioada lui Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneţ, care ne-au dat nişte satisfacţii extraordinare. Eu eram cel mai tînăr. Diferenţa era de 8-10 ani între mine şi ei, şi am fost cumva alintat şi pus în evidenţă. Nancy a desco¬perit un talent extraordinar la mine, pentru că munceam foarte mult, primeam foarte multe informaţii din tot ce consta muzica: The Rolling Stones, James Brown, Wilsson Pikett şi mulţi alţii. Cîntam din repertoriul internaţional vara pe litoral, de la Jimmy Hendrix aveam foarte multe piese... Eram foarte bine documentaţi. Aveam un chitarist foarte bun, Nicky Dorobanţu, un geniu al chitarei. Cîntam şi din repertoriul Beatles, iar stilul este atît de complex pentru un baterist. Iar eu eram «acasă» în toate genurile...“, mai spune Ovidiu Lipan Ţăndărică.
Artistul recunoaşte că magia sunetelor a fascinat publicul şi solo-ul pe care îl susţinea la baterie le-a dat răgaz celorlalţi membri să meargă o jumătate de oră, ba, chiar mai mult, să mănînce. „Noi am avut peripeţii extraordinare. Mă lăsau să fac solo de tobe şi ei se duceau să mănînce cîrnaţi. Era perioada cînd făcea solo fiecare instrument. Ţin minte că eram undeva, pe la Tîrgu-Jiu, şi venise şi se¬cretarul judeţean al Partidului Comunist cu soţia lui, care purta blană şi manşon. Era un spectacol pentru tineret, cu muzică progresivă. Ei poate veniseră să asculte muzică uşoară, iar asta nu era muzică uşoară. Se pregătiseră pentru spectacole de alt gen. Iar eu băteam la tobe şi mă întrebam: «Nancy, unde sunteţi?». Băteam la tobe şi mă uitam să nu cumva să urce acea persoană pe scenă“, rememorează acele clipe Ovidiu Lipan Ţăndărică.

PASIUNE. Lui Ţăn¬dărică, Roşu şi Negru i-a deschis noi orizonturi, l-a ajutat să-şi perfecţioneze tehnica, să-şi urmeze cu tărie visul de a cînta. De a dărui muzică izvorîtă dintr-o mare pasiune. „Perioada Roşu şi Negru a fost cea în care am învăţat să fac muzică, să-i cunosc din taine, să mă formez. Avea Nancy un magnetofon Akay la care ascultam muzică, apoi cîntam la barul de noapte de la Hotelul «Unirea». Seara repetam pentru festivalul de la Preoteasa, cu toată trupa, iar dimineaţa, cînd nu mă duceam la şcoală, puneam căştile pe urechi şi repetam la tobe.“ Cînta cu pasiune şi dăruire, încît uita că trebuie să mai meargă acasă. {i nu de puţine ori zorii zilei îl prindeau la hotel.

„Aud cum creşte iarba!“

„Ajungeam noaptea acasă pe la ora 3:00 şi aveam picioarele umflate de nu mai puteam să merg. Iar la un moment dat am început să rămîn la hotel. Eram pasionat. Repetam în bar, aveam toată instalaţia necesară. Băteam la tobe, cîntam ca un dement. Acest lucru se întîmpla după ce luasem premiul I cu Roşu şi Negru... Venea bunicul meu şi striga în holul hotelului: «Ovidiule, treci la şcoală, că dărîm hotelul pe tine»!“ Alături de Roşu şi Negru am fost din 1968 pînă în 1973, cînd a plecat Nancy. Am rămas apoi cu Liviu Tudan. Am făcut formaţia Lipan, cu Liviu, chiar, am acompaniat-o pe Corina Chiriac la Festivalul de la ­Mamaia în ’74 şi, după aceea, eu m-am retras. A rămas Liviu să continue ideea şi am  intrat într-un grup cu Marius Ţeicu, cu Radu Goldiş, cu Sorin Movileanu, la bas... Am cîntat alături de foarte mulţi artişti, iar acest lucru mă onorează. Dar azi n-am nici o grupare. Sînt liber, fac ceea ce simt. Şi simt pămîntul. Aud cum creşte iarba. Cred că sînt unul din ultimii mohicani“, concluzionează artistul.