Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fiecare concert era o sărbătoare, un prilej de bucurie atît pentru public, cît şi pentru artişti.
Fiecare concert era o sărbătoare, un prilej de bucurie atît pentru public, cît şi pentru artişti.
Dat fiind poziţia sa specială, ca fost membru titular în perioade diferite, în cîteva din cele mai reprezentative trupe româneşti ale anilor ’60-’80, Dorel Zaharia mărturiseşte că nu şi-a putut opri gîndurile, de la o interesantă paralelă între destinele a două dintre cele mai prolifice şi remarcabile trupe care au scris două dintre cele mai interesante şi bogate capitole ale istoriei muzicii rock şi pop româneşti: ROŞU ŞI NEGRU şi PHOENIX: „Ambele trupe au apărut cam în aceeaşi perioadă, una la Bucureşti, cealaltă la Timişoara. Amîndouă au început prin a cînta cover-uri. Nu erau singurele. Mi-aduc aminte că în perioada 1962-1965, ’66, aprope că nu exista liceu sau facultate în ţara să nu aibă o trupă.
CONFIRMARE VALORICĂ. Ambele trupe au avut cîte două perioade distincte de activitate, în cîte două constelaţii artistice diferite, în care «firele de legătură» le-au constituit Liviu Tudan la R&N şi Nicu Covaci la Phoenix. Mai mult decît atît: în timp ce eu evoluam la Phoenix, un tînăr de numai 14-15 ani evolua la R&N, ca mai tîrziu să se inverseze rolurile, de data asta, el la Phoenix şi eu la R&N, povesteşte Dorel Zaharia.
Paralela poate fi continuată pe multe planuri: perioade, componenţă, creativitate, trofee, discografie etc. 1968 a însemnat momentul confirmării valorice a mai multor trupe studenţeşti din ţară.
La ediţia din aprilie 1968 a festivalului naţional al artei studenţeşti Roşu şi Negru ocupa Locul III, cîştigînd în acelaşi an şi trofeul «Căprioara de aur» al Radio-Televiziunii Române.“
NOSTALGIA TIMPULUI. În perioada aceea, Dorel Zaharia se afla în „tabăra adversă“ – dar „azi... se gîndeşte cu nostalgie la «acele vremuri» cînd pasiunea şi dragostea pentru muzică erau mult mai puternice decît interesele materiale imediate şi substanţiale: „Anii ’60 au fost ani de acumulări, căutări, experienţe şi cristalizări, al propriului drum artistic al multora din trupele vremii, de competiţie artistică creativă. Relaţia public-trupe era foarte deschisă şi apropiată. Nu aveam statut de «vedete» intangibile, ba de cele mai multe ori exista un dialog direct cu publicul referitor la genuri de muzică preferate de public sau testări cu public a unor noi creaţii muzicale“.
CONSACRAREA. Artistul consideră că numai „dinamismul, forţa, pasiunea şi dăruirea către public iradiată de pe scenă, precum şi calitatea repertoriului adecvat momentului şi publicului, dar şi dorinţa de a se adresa unei categorii cît mai largi de public au fost factorii care au stat la baza succesului şi consacrării trupei. Desigur, în acei ani ne cunoşteam cu toţii, doar făceam parte din aceeaşi «familie», eram de-o generaţie (în mare): Nancy Brandes, Nicki Dorobanţu, Florin Marcovici, Liviu Tudan, Ovidiu Lipan, plus 2, 3 suflători, a fost formula «forte» a anilor ’60“.
SALA DE REPETIŢIE
Dorel Zaharia îşi aminteşte de perioadele sale active în Roşu şi Negru. „Locul nostru de muncă zilnic era sala de repetiţie; ne întîlneam în fiecare zi şi planificăm activităţile pentru zilele următoare.“ Dorel Zaharia menţionează că fiecare din cele două formule stabile ale trupei Roşu şi Negru a avut o perioadă de apogeu măsurată cu factorul de valoare al timpului respectiv. În opinia artistului, anul 1969 reprezintă unul din anii de vîrf ai grupului prin cîştigarea trofeului „Club A“: „A fost primul festival pop organizat în ţara de către Clubul Institutului de Arhitectură Bucureşti şi premiul pentru concepţie muzicală conferit lui Liviu Tudan. Anul 1984, cred, constitue al doilea «vîrf» atins de Roşu şi Negru, prin participarea şi reprezentarea României la Festivalul Şlagărului Internaţional de la Dresda în Germania. Acolo am obţinut premiul I şi premiul special al presei (premiu unic), de data aceasta ca o recunoaştere şi pe plan internaţional a valorii artistice a acestei trupe.“
VA RĂMÎNE SUFLETUL TRUPEI
„Sper ca Liviu să rămînă în paginile istoriei muzicii pop româneşti, nu numai prin creaţiile lăsate şi înregistrate, ci şi prin descrierile celorlalţi oameni, prieteni, apropiaţi, colegi ai «omului» Liviu Tudan. Eu unul n-aş putea să-l numesc şef de trupă, ci mai degrabă «om de trupă». El era sufletul trupei. Sacrifica timp şi bani pentru binele trupei; anul 1979 a fost anul investiţiilor în utilizarea tehnică a trupei. Cu banii primiţi ca drepturi de autor a cumpărat componente de echipament audio şi lumini, pe care le-am montat împreună, realizînd prima instalaţie proprie de sunet şi lumini.“ (Dorel Zaharia)
MAI DEGRABĂ A FOST UN ANTI-STAR DECÎT UN POP-STAR
Liviu Tudan, întotdeauna preocupat de eventualele probleme personale ale fiecăruia din membrii trupei. Din anii ’60 (de pe vremea „Sideral“-ului), cotat printre cei mai buni basişti şi vocalişti ai genului, dar n-a creat niciodată în trupă vreo intenţie de ierarhizare după vreun criteriu; toţi eram egali şi conştienţi de rolul pe care-l deţineam în trupă. Om deschis, fără fasoane, îl văd mai degrabă ca un anti-star decît un pop-star. Cînd era vorba însă de Roşu şi Negru devenea un manager şi negociator foarte dur. Muzician complex, beneficiind în anii ’80 şi de aportul celorlalţi valoroşi instrumentişti şi colegi de grup, Liviu a reuşit să creeze o sonoritate specifică ce defineşte Roşu şi Negru. Apogeul propriei mele cariere ca artist, muzician şi instrumentist; un vis frumos şi împlinit. (Dorel Zaharia)
AMPRENTA ÎN ISTORIA TRUPEI
Începînd cu anii ’70-’80, generaţiile pot spune că s-au amestecat. Acum, nu mai avea importanţă vîrsta, ci experienţa şi talentul. Alături de Liviu Tudan, care a preluat conducerea trupei, au trecut pe rînd pe scenă mulţi artişti: Dan Bădulescu, Florin Ochescu, Nuţu Olteanu, Liviu Hriscu, fiecare lăsîndu-şi semnătura sau amprenta în istoria trupei. (Dorel Zaharia)
Citește pe Antena3.ro
