Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Celor fericiţi le cer iertare pentru doinele mele triste, iar pe cei care mai au lacrimi pe obraji îi rog să-mi înţeleagă cântecele de joc cu haz de necaz”…
“Celor fericiţi le cer iertare pentru doinele mele triste, iar pe cei care mai au lacrimi pe obraji îi rog să-mi înţeleagă cântecele de joc cu haz de necaz”…
Aşa spunea Sofia Vicoveanca într-un interviu. Câtă dreptate avea?! Artistă complexă, un diamant cu faţete şlefuite de undeva de Sus, a înţeles că trebuie să dăruiască din prea plinul său primit. A îndrăznit să “atace” cinematograful şi, pentru scurte perioade din viaţa sa, a lăsat frumoasele podoabe ale costumului popular, contopindu-se cu personaje de film.
Rolurile. Foarte mulţi dintre cei care o admiră pe Sofia Vicoveanca şi i-au urmărit evoluţia de-a lungul anilor îşi mai aduc aminte de rolul parcă anume creat pentru ea, cel al Vitoriei Lipan în “Baltagul”, dramatizare după Mihail Sadoveanu, în regia lui Muşata Mucenic. A participat de asemenea la realizarea coloanei sonore a filmelor “Ciprian Porumbescu”, 1972, şi “Dimitrie Cantemir”, 1973, în regia lui Gheorghe Vitanidis, şi a filmului “Urgia” în regia lui Andrei Blaier şi Iosif Demian. A întruchipat-o pe Nastasia în “Oraşul văzut de sus”, 1975, în regia lui Lucian Bratu, şi a interpretat rolul nevestei lui Pătru cel Scurt din “Vânătoarea de vulpi”, 1980, al lui Mircea Daneliuc, ecranizare după romanul lui Dinu Săraru “Nişte ţărani”, un film care urmăreşte, din perspectiva câtorva ţărani, procesul colectivizării care a avut loc în România în perioada 1942-1962.
Citește pe Antena3.ro
Profesionalism. Prin seriozitatea cu care priveşte fiecare apariţie a sa, impune respect şi preţuire. Cine poate uita interpretarea de excepţie în rolul nanei Floarea din “Ochi de urs”, 1982, în regia lui Stere Gulea?! “Ideea de a o distribui pe Sofia a fost via Sadoveanu”, ne-a spus cunoscutul regizor Stere Gulea. “Într-un fel, reperul pentru personajul Sofiei l-am luat din Baltagul, pentru că zona geografică, culturală, spirituală era în zona Bucovinei. După ce o văzusem în diverse spectacole, m-a impresionat statura ei, apoi am făcut nişte probe şi mi s-a părut că ar merita încercarea. În ciuda faptului că la noi există încă un fel de prejudecată, cum că nu poţi să încalci teritorii, adică dacă eşti interpret de muzică populară să rămâi doar atât, că cineva nu poate avea talent şi pentru actorie, acum parcă oamenii au devenit mai deschişi, iar eu cred că sunt oameni care au talent şi Sofia pe tot parcursul filmărilor a dovedit că este de o ţinută şi de un profesionalism, impecabile. Am aşezat-o în categoria celor mai respectabili artişti din România. Face parte din oamenii cu care am rămas într-o relaţie sufletească strânsă, un om cu care îmi face oricând plăcere să vorbesc, să mă văd. La fel cum a fost o onoare să lucrez cu Rebengiuc sau Luminiţa Gheorghiu, pot să spun că a fost o onoare să lucrez cu Sofia. Am rugat-o să aibă o apariţie în Moromeţii, dar până la urmă a căzut la montaj acea secvenţă. Am mai avut apoi un vis într-o vreme… să atac Baltagul pentru Sofia, dar a trecut momentul. Acum sunt atras de zona contemporană.” Punctul forte al filmului “Ochi de urs” al lui Stere Gulea a fost reprezentat de particularităţile psihologiei personajelor, care au făcut posibile prestaţii actoriceşti ieşite din comun, precum cea a Sofiei Vicoveanca, Danielei Vlădescu şi a lui Dragoş Pâslaru.
Experienta. Sofia Vicoveanca a intuit exact datele personajului, pendularea între viaţă şi moarte, pentru salvarea fiului. O variantă neaşteptată, dar plauzibilă şi originală a nuvelei lui Mihail Sadoveanu. Daniela Vlădescu a depănat firul amintirilor, fericită să vorbească despre Doamna Sofia Vicoveanca: “Ochi de urs a fost primul meu film, dar doamna Sofia Vicoveanca era la al doilea sau la al treilea, avea experienţă, şi m-a sprijinit foarte tare. M-a ajutat să trec peste momente peste care un artist neprofesionist (eu sunt artist de muzică de operă, dar sunt actor neprofesionist) le-ar fi avut. S-a întâmplat să trec prin momente destul de grele. Dar am avut un sprijin în doamna Sofia Vicoveanca. A fost un prieten. A fost ca o mamă pentru mine, m-a ocrotit, a avut mereu un cuvânt bun, iar toate situaţiile câteodată mai încordate dumneaei a ştiut să le facă mai uşoare. Deşi îmi era soacră în film, s-a purtat ca o mamă. Am un mare respect şi o apreciez ca artist al muzicii populare, pentru că este una dintre cele mai pure cântăreţe. Promovează folclorul românesc adevărat. Merită tot respectul pentru asta. Nu a făcut compromisuri, nu a cedat nici un pic din calitatea actului artistic. Eu cred că artiştii au ceva comun. Dacă sunt artişti adevăraţi au un suflet anume şi au o modestie, o vibraţie şi o pasiune care îi uneşte. Când eşti artist, când faci meseria cu pasiune, uiţi de aroganţă, de competiţie, eşti un om bun, un om modest, crezi în ceea ce faci. Noi două ne-am întâlnit acolo, am muncit cu dragoste la acel film, ne-am întâlnit cu Dragoş Pâslaru, care este un actor extraordinar, şi am fost toţi trei pe aceeaşi lungime de undă. A avut un rol greu, cu multă greutate, nu ştiu câţi actori profesionişti ar fi putut să joace un asemenea rol. Un alt fel de Baltagul. A fost o mare onoare pentru mine să joc alături de dumneaei, este un om bun, o mamă bună, o bunică bună, a fost o soţie minunată şi se vede în cântul ei, în prezenţa ei, în faţa spectatorilor, un om care emană numai căldură şi calităţi”.
Fiecare reîntâlnire cu interpreta al cărei farmec este inegalabil se transformă într-o veritabilă sărbătoare. Publicul o aşteaptă cu aceeaşi dragoste nemărginită, căci nu l-a dezamăgit niciodată. A realizat numeroase filme, dintre care amintim: “Omule, pomule” în regia lui Ion Filip , “De dor de frumos pe lume”, redactor Constantin Tatu, “Lumini şi umbre”, o coproducţie româno-franceză, “Povestea lemnului care cântă” director de imagine Constantin Chelba, “Requiem”, regia Viorica Petre şi Silviu Gavrilă.
Casa din vis
Tot extraordinară a fost şi în rolul mama Nadoleanca din filmul “Casa din vis” al lui Ioan Cărmăzan. A făcut faţă unui Gheorghe Dinică statuar, în povestea lui Căpălău, un Moromete de pe malul brăilean al Dunării, un film al cărui realizator, Ion Cărmăzan, preferă poezia şoaptei. Acest film ne-a dezvăluit o Sofia Vicoveanca aproape de realitate, pentru că i se citeşte credinţa în priviri.
“O femeie evlavioasă, ciudată, stranie”
“Aveam o mare problemă”, ne povesteşte regizorul Ion Cărmăzan. “Trebuia să-i găsesc o pereche lui Căpălău – Gigi Dinică, un personaj destul de cunoscut în literatură. O femeie ca să stea lângă el, evlavioasă, ciudată, stranie. Şi-atunci, tot căutând, m-am dus la Sofia, pentru că ea chiar este o femeie credincioasă. O femeie cu multă evlavie. Motivul meu a fost acesta. Bun, ea mai avusese o experienţă în film, deci nu era la prima şi atunci mi-a fost mai uşor. Ea a înţeles exact toată povestea. Am avut o singură mare problemă, ea are un păr lung şi foarte frumos şi am vrut să filmez cu Gigi Dinică, care o ajuta să se spele pe păr. Dar, fiind extrem de pudică, nu a înţeles şi m-am izbit de acest fapt. Practic, în momentul în care iei un neprofesionist, oricât ar fi el de bun, te loveşti de problema asta ciudată. Un actor înţelege orice într-un film, dacă are logică. Un neprofesionist sau care nu este actor de film înţelege mai greu şi asta n-a înţeles Sofia. Mie mi-ar fi plăcut s-o văd cu părul acela lung şi cu Gigi care se chinuia să o spele cumva pe cap”.
Un om de echipă
Ion Cărmăzan ne-a mai spus despre Sofia Vicoveanca: “Am filmat tot ce trebuia şi, repet, ea face un rol excepţional. Este un om deosebit, un om care oferă puţină candoare, dăruieşte linişte. Este un om absolut de echipă, face bine acolo unde sunt mai mulţi la un loc. E ca şi cum vine cineva care calmează spiritele, cineva care alungă duhurile rele, cineva care te ajută să depăşeşti momentele grele. Este un om absolut ieşit din comun”.
