În spiritul onoarei

Se recomandă. Povesteşte. Explică. Mulţumeşte. Ştefan Bănică jr. Un destin aparte.

Pe Ştefan Bănică jr l-am vizitat acasă. Era relaxat. Povestea a curs altfel. Un portret s-a conturat rapid. O discuţie cu Bănică jr nu se leagă doar de muzică ori de actorie. Ci de tot Universul din jurul său: vise, familie, drumul în viaţă.

ORIGINI. Crescut de bunicii din partea mamei, Ştefan a trăit o copilărie frumoasă. În casa bunicilor, cu o curte imensă, unde Ştefan se putea juca în voie, a învăţat ce sunt acelea tradiţiile româneşti, cu ale lor tipicuri şi poteci de urmat.

Bunicul matern, Radu Vlad Liteanu şi Ştefan Bănică senior sunt cei doi bărbaţi care l-au modelat pe micul Ştefan. Alături de ei, mama, Sanda Liteanu. "Sunt foarte mândru de bunicul. El este unul dintre iniţiatorii curentului România Jună, din perioada interbelică. M-a influenţat foarte mult ca ţinută, ca om. Sunt, de asemenea, foarte mândru că tatăl meu este şi acum un om iubit şi cunoscut. Oriunde am fi mers când eram mic, întotdeauna era cineva care dorea un autograf. Tot din copilărie, recunosc foarte clar, prin ceea ce făcea, m-a influenţat în alegerea profesiei. De la 5 ani am spus foarte clar că asta vreau să fac, să devin actor. Şi asta am şi devenit. Iar mama m-a crescut foarte liber, în sensul că a avut încredere în mine, iar eu nu am dezamăgit-o. M-a lăsat să iau decizii de la o vârstă fragedă şi mi-a dat încredere în puterea mea de decizie. M-a crescut în spiritul onoarei şi a avea coloană vertebrală orice aş face şi aş zice. M-a educat să-mi asum orice lucru din momentul în care l-am făcut." Nu şi-a cunoscut bunicul din partea tatălui. La fel cum nici fiul lui nu a avut ocazia să-şi cunoască bunicul.

SUB LUPA NUMELUI. Influenţat de tatăl său, de munca acestuia, Ştefan s-a gândit să devină actor. O alegere grea, aproape inconştientă. Atunci când şi tatăl este actor, dacă fiul nu este unul măcar la fel de bun, toată viaţa va fi ştiut doar de "fiul lui", fără un nume propriu. În cazul de faţă, nu poate fi vorba. "Întotdeauna era o lupă aţintită spre tine. Pe vremea aceea nu era presă de scandal, nu erau mondenităţi, nu era vorba să ajungi la ziar, cum se întâmplă astăzi cu copiii mei. Nu. Dar exista gura lumii. «Ăla este băiatul lui...». Am dus-o ani la rând cu expresia «băiatul lui». Al doilea act de naştere al meu a fost «Liceenii». Mi-a adus identitatea mea, una clară. Atunci s-a născut şi «junior». Până atunci situaţia era alta, eram băiatul lui Ştefan Bănică, fiul unei personalităţi. Această lupă a existat până când am terminat Institutul de Teatru. Apoi, prin drumul pe care l-am ales, prin ce am făcut, ea a dispărut, am ieşit uşor, uşor de sub tutela «băiatul lui». Alături îi stătea totuşi tatăl. El a fost cel mai bun mentor şi critic pentru mine. Tata nu te lăuda. Dar îţi spunea exact ce era. Tata era un actor intuitiv, îţi spunea exact ce trebuia. Pentru el, profesia asta însemna fixare şi măsură. Două cuvinte care practic definesc modul de gândire al unui actor profesionist. Am adoptat şi eu această idee în cariera mea."

Treptat, în ochii publicului, fiul lui Ştefan Bănică a devenit o vedetă, Ştefan Bănică jr. A plecat cu rolul lui Mihai din "Liceenii", a trecut apoi la personaje de teatru, marea lui dragoste. A urmat muzica. Film. Televiziune. Din toate acestea s-a conturat portretul unui artist!

Primul film, la 15 ani

Ştefan Bănică jr a făcut primul film la 15 ani. Un rol reuşit! Primul film, un joc al sorţii. "Regizorul Mihai Constantinescu m-a văzut la Cumpătul. I-a plăcut de «moaca mea», cum zicea el. Nu ştia că sunt «băiatul lui». A aflat abia după ce m-a chemat şi am dat o probă pentru film. Era un film despre comunişti, despre 23 August. «Eroii nu au vârstă». Era povestea a doi puşti, cam de 14 ani, cu actori mari: Dinică, Nicu Constantin etc. Era vorba despre un serial. La început, eu făceam figuraţie. Eram unul pe o plută pe un lac. Mi se vedea doar silueta. În rolul principal era altcineva, un băiat exact aşa cum cerea scenariul lui Francisc Munteanu. După prima zi de filmări m-am dus la regizor şi i-am zis: «Dom'le, eu nu vreau să fac aşa ceva». Ca să nu mai zic că mă uitaseră şi pe plută... «Nu vreau să fac asta. Vreau să fac filme, nu să stau pe plută ca boul». Soarta a făcut ca băiatul din rolul principal după două săptămâni de filmări să se îmbolnăvească de hepatită. Trebuia refilmat tot. Nimic nu era bun. S-au dat probe şi eu am luat rolul respectiv. A fost primul meu rol principal într-un serial. Ăsta a fost debutul meu în film. Soarta! A fost un moment foarte important."