Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cenaclul Flacăra a însemnat lansarea şi succesul lui Ştefan Hruşcă. Au fost şi despărţiri, dar acum Cenaclul este una dintre cele mai frumoase amintiri ale artistului.
Ştefan Hruşcă recunoaşte că fără Adrian Păunescu ar fi putut rămâne un simplu învăţător. Aminteşte clipele în care cântecele veneau ca o inspiraţie divină; unul dintre ele este "Rugă pentru părinţi", piesa care i-a pecetluit cariera. Un cântec de care nu s-a despărţit de atunci şi îl interpretează de câte ori urcă pe scenă.
"S-ar putea să fi rămas învăţător, cine ştie, dacă nu mă chema Adrian Păunescu! Era foarte greu şi atunci chiar dacă aveai talent! Nu mai spun că prima dată când m-a chemat la Bucureşti n-am vrut să merg. Îmi era frică! Mi-era frică de tren, de aglomeraţie, de o lume pe care nu o cunoşteam. Mi se părea aşa de departe Bucureştiul, trebuia să schimb vreo trei trenuri! Şi până la urmă s-a întâmplat să vină Cenaclul acolo, la Borşa, şi aşa am plecat. Am plecat din 24 noiembrie.
A fost concertul la Clubul Minerilor la Baia Borşa pe 24, iar în 25 noiembrie eram în autobuz, cu o gentuţă, câteva haine şi o chitară într-o husă pe care mi-o făcuse sora mea Maria, la maşină. Chitara o mai am, husa nu. Şi aşa am plecat pe un drum care s-a terminat la Bucureşti în acel sfârşit de toamnă, început de iarnă, cu un concert la Sala Polivalentă. Am fost uimit văzând aşa un puhoi de lume. De acolo a urmat un telefon prin care domnul Păunescu m-a chemat din nou la Bucureşti, la Flacăra.
Am mers, m-a lăsat să aştept vreo trei ceasuri. Nu-mi venea nici să mă duc să beau apă. Te copleşea cu personalitatea lui. A ieşit la un moment dat şi a zis: «Hruşcă! Ştefan, vino încoace, te duci în maşină şi mă aştepţi. Plecăm la Sinaia.» M-am dus. Când a sosit mi-a spus: «Uite, plecăm la Sinaia şi vedem: Ori te fac mare, ori te întorci la catedră!». Nu ştiam la ce se referă. Am stat la casa Scriitorilor de la Sinaia patru nopţi şi am făcut patru cântece.
A doua noapte s-a făcut «Rugă pentru părinţi». Noroc că avea casetofon şi se înregistra tot ce se cânta şi se lucra. Dimineaţa după ce m-am trezit, uitasem cântecul. Şi Adrian Păunescu mi-a spus: «Nu-i nimic. Uite, ţi-l pun să-l asculţi». Şi aşa l-am învăţat din nou. De emoţie, de oboseală, nu ştiam ce cântasem. Aşa s-a născut «Rugă pentru părinţi» care mi-a botezat şi mi-a pecetluit cariera (care de aici a plecat practic).
La Constanţa, Vasile Şeicaru a lansat «Aruncarea în valuri», iar eu am lansat «Rugă pentru părinţi». Şi aceste piese au intrat în topuri, unde au rămas luni în şir. Iar în preferinţele ascultătorilor mulţi ani. De atunci întotdeauna îl cânt. Şi la concertele de colinde, şi la concertele de creaţie, oriunde sunt români, nu contează hotarele. Tot atunci s-au născut «Întoarcerea ţăranului», «Sacra banalitate», precum şi «Poziţia de drepţi» la care am renunţat pentru că nu mi se potrivea.
Citește pe Antena3.ro
L-am cântat de două-trei ori pe scenă apoi am renunţat, L-am şi uitat. Dacă cineva îl are înregistrat de atunci poate mă ajută să intru şi eu în posesia lui! De atunci n-am mai făcut acest gest cu alt cântec. Tot ce am compus am compus cu atenţie, cu grijă. Am ales versurile cu atenţie. Am încercat să-mi fac şi versuri la un moment dat. Dar am renunţat. Am colaborat cu mai mulţi poeţi după Flacăra şi Adrian Păunescu. Am colaborat cu Dan Verona..."
PLECAREA
"La un moment dat am hotărât împreună cu Vasile Şeicaru să plecăm din Cenaclu. Am spus că a venit momentul să ne desprindem. Şi alţii făcuseră acest lucru înaintea noastră. De multe ori unii pleacă din căsnicii, unde au contracte serioase. Or, noi plecam dintr-o «întreprindere» aşa cum consideram Cenaclul Flacăra. Şi chiar era o întreprindere extraordinar de puternică. În 1984 am urcat pe scenă pentru ultima oară ca membri ai Cenaclului Flacăra. Fusese spectacol pe Stadionul Republicii. Atunci a fost ultimul concert al meu şi al lui Vasile. Am rămas în Bucureşti şi ne-am întâlnit cu Radu Gheorghe.
Ne întâlneam deşi nu prea era voie. Din când în când mai făceam şi alte spectacole în afara Cenaclului. Şi s-a născut ideea unui spectacol pentru adulţi, folk şi pantomimă. L-am pus în scenă la Teatrul Ţăndărică. Se juca de la ora 8 seara. L-am ţinut o lună. Acel spectacol a fost senzaţional. Era moda omului cu chitara. Publicul, în momentul în care simte că vibrează, se duce acolo. Domnul Păunescu ne-a spus să nu mai interpretăm melodiile ale căror versuri îi aparţin.
A spus: «Aţi plecat, nu-mi mai cântaţi versurile!». Pentru noi era un fel de capăt de drum pentru că majoritatea cântecelor noastre erau pe versuri de Adrian Păunescu. Sigur că aveam şi cântece pe versuri de George Stanca, Dan Verona, dar lumea pe cele din Cenaclu le voia. Iar Radu Gheorghe a întrebat: «Ce facem? Oprim sau mergem înainte?». Am spus: «Nu. Mergem înainte». Şi am mers la Dan Verona. În două săptămâni ne-a făcut două discuri: Şeicaru a făcut: «Dragostea destin străvechi, cu cireşe la urechi», «Romanţă între două trenuri» şi alte piese la urechi iar eu am făcut albumul «Copacul cu flori».
S-au născut astfel două albume într-o perioadă în care eram pur şi simplu răvăşiţi sufleteşte. Am reluat spectacolele în toamnă. Şi a fost extraordinar. De asta consider că în cariera mea, uite, din 1981 sunt 27 de ani de cântat, sunt etape, sunt acumulări, sunt renunţări, sunt iubiri, sunt dezamăgiri, sunt de toate. Dar fiecare pas pe care l-am traversat, a fost foarte important.
HRUŞCĂ-ŞEICARU
A urmat o perioadă cu Vasile Şeicaru. Patru ani am cântat. Ne măsuram pur şi simplu forţele în scenă amândoi. Poate că atunci nu realizam. Erau săli de sport, stadioane, pline de spectatori veniţi să ne asculte. La un moment dat nici nu mai ştiam unde are loc spectacolul. Aveam atât de multe concerte. La Târgu Jiu am avut la un moment dat spectacol pe stadion. Stadionul era plin, era un singur microfon şi nişte difuzoare de poştă care se agăţau pe gardurile de sârmă de la stadion. Când am început să cântăm ne-am speriat, de felul cum se auzea. Dar publicul era în extaz. Se întâmpla prin 1986.
Când eram la Cenaclu ţin minte că domnul Păunescu răspundea la biletele venite din sală şi răspunde la un moment dat la întrebarea: «Ce-o să se întâmple cu Cenaclul Flacăra?» «O să rămână o amintire frumoasă». Aşa trebuie să rămână. Pentru că Flacăra a avut popriul său capitol, propriul loc."
