"Scamatoriul"

Era alintat "năzdrăvanul mamii" încă dinainte de a vedea lumina zilei pentru că lovea cât putea de tare în pântecele mamei sale. S-a născut acasă, în cartierul Rahova, moşit de o bătrână, într-o căsuţă dintr-o fundătură unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian.

"Durerile m-au apucat noaptea şi, a doua zi, spre seară, pe la ora 7:00, într-o zi de duminică, a venit pe lume… Fănică. (...)", mărturisea doamna Elena Iordache, mama maestrului. Tatăl său şi-a deschis în Capitală un atelier de croitorie de lux, aflat la mare căutare. Calafatul, oraşul natal al părinţilor săi, i-a rămas însă în suflet şi-n gând. Acolo îşi petrecea vacanţele. Dorul de meleagurile olteneşti era spulberat ca prin minune în verile petrecute la bunici, pe vremea în care mama-mare, Năstăsia, se întorcea frântă de oboseală de la câmp. Se oprea însă în ogeac, unde se apuca imediat de trebăluit, să pregătească mâncarea, pentru că avea de îngrijit patru nepoţi: Fănică, sora sa, Ileana, şi ceilalţi doi nepoţi, Tănţica şi Cristinel. De altfel, mama-mare, Năstăsia, a fost cea care a anticipat înclinaţia nepotului său, Fănică, spre actorie, după cum avea să mărturisească-i maestrul Iordache Ludmilei Patlanjoglu, în volumul "Regele scamator" care ni-l dezvăluie pe marele actor. "Mama-mare era în ogeac, făcea mâncare. Se amurgise şi eu, înfăşurat într-un cearşaf alb, m-am furişat până acolo, la şopron, şi am început să vorbesc piţigăiat, şi mă prefăceam că fur pepeni. Şi atunci, mama-mare a ieşit cu făcăleţul – făcea mămăliga – şi-a căzut pe scări, săraca... Când am văzut asta, m-am speriat şi eu şi am strigat: «Mam’mare, eu sunt!». Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: «Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci!». Scamatoriu, pentru ea, probabil, însemna artist".

MEDICINĂ? Anii au trecut. Ştefan a crescut. Şi nici pe departe gândul de a deveni actor. Părinţii săi îl îndemnau să se înscrie la Facultatea de Medicină. Fără entuziasm, a început să se pregătească pentru admitere cu un medic-maior. Dar în adâncul sufletului se opunea cu înverşunare. S-a înscris la Medicină, dar a ratat examenul. Pregătise foarte bine la Anatomie Circulaţia, Organele Interne şi Scheletul. I-a picat Urechea. A încropit o lucrare cu lucruri elementare. A picat. "Părinţii
doreau să fac Medicină, eu nu doream să fac nimic, apoi cineva mi-a spus: «Dă la Teatru!», am dat şi am intrat...", mărturisea maestrul Iordache.

DEBUT. Pe scena Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale debuta în 1963 Ştefan Iordache în piesa "Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită". În cronica realizată de Dinu Săraru, interpretarea lui Ştefan Iordache a fost o surpriză plăcută. "(...)Spectacolul  pune în valoare elemente tinere foarte înzestrate, dintre acestea  detaşându-se interpretul lui Arturo Ui – Ştefan Iordache –, a cărui compoziţie întruneşte calităţile unei satire remarcabile. Tânărul actor dovedeşte o reală disponibilitate pentru satiră grotescă, o moralitate scenică remarcabilă şi, în genere, un acut simţ al scenei". Anul următor, în 1964, debutează în cinematografie în "Străinul", interpretând rolul Andrei Sabin, care i-a adus la Karlovy Vary menţiunea specială a juriului.

DĂRUIRE. Teama de a urca pe scenă sub privirile celorlalţi fusese spulberată. O nouă lume i se deschidea. O lume suprapusă cu cea reală. Pentru că orice personaj "jucat" de Ştefan Iordache are un farmec aparte sub interpretarea sa memorabilă.

S-a îndrăgostit, ca orice tânăr, de mai multe ori. A iubit şi a fost iubit. Dar viaţa a cernut iubirile trecătoare. În inima lui Ştefan Iordache a intrat o persoană care i-a dat lumină şi aripi să zboare: Michaela Tonitza, nepoata marelui pictor Nicolae Tonitza. Pe ea a iubit-o cu înflăcărare şi au devenit parte a aceleiaşi fiinţe. Împreună au avut o pasiune comună: teatrul. El actor, ea profesor universitar. Talentul i l-a dăruit Dumnezeu. Michaela i-a dăruit lumină. Iar el, Ştefan Iordache, a dăruit bucurie celor care l-au urmărit cu sufletul la gură. Şi-a respectat dintotdeauna spectatorii.

De fiecare dată, după ce cădea cortina, la teatru, maestrul Iordache aşezat pe un scaun privea sala, goală. În liniştea aşternută după ropotele de aplauze care făceau cortina să cadă şi să se ridice de mai multe ori.

1980-1963=17

39-17=22

Ce să fie aceste cifre? Sunt 17 ani de teatru, de trăit în teatru pe care mă chinuiesc cu dragoste să le descifrez de la vârsta de 22 de ani. Sună a bilanţ, dar dacă suntem în pragul "anilor ’80" este bine să ne gândim la ce-a fost şi să sperăm la ce-o să vină.

Mi-e greu să mă urmăresc de la început şi până acum, să-mi rememorez temerile, necazurile şi marile bucurii. Câte au fost, au fost, poate pentru că trebuia să fie; frământările, satisfacţiile, nopţile nedormite, incertitudinile, permanentul examen pe care l-am dat la fiecare spectacol, au plămădit omul care mă priveşte acum din oglindă – cu păr cărunt, cearcăne şi multe, multe riduri, care-l făceau o dată pe cineva să-mi spună: "Nu mai râde, Ştefane... Lasă, că nici aşa nu râd eu prea mult... Dar asta-i numai ce se vede. Ce e înlăuntrul meu, nici eu nu ştiu de multe ori... Aflu cu fiecare rol nou, cu fiecare om pe care-l nasc şi, la un moment dat, ajung să nu mai ştiu care sunt eu cu adevărat..."??

E teamă ce spun eu acum? Poate. Deoarece, cred, nimic nu se naşte fără teamă. Dar e şi speranţă, o speranţă născută din învingerea de zi cu zi, seară de seară, an cu an, deceniu cu deceniu, a ceea ce numesc "teamă".

Îţi trebuie o anumită forţă să treci peste toate astea.

Şi când mă gândesc la colegii mei care "au căzut la datorie" în ultimii zece ani, tineri sau bătrâni, fie ca deceniul ce vine să ne găsească pe noi, actorii români, cât mai sănătoşi şi mai puternici ca să putem sluji una din cele mai nobile şi mai minunate arte de pe pământ: Teatrul.

Ştefan Iordache