Intuiţie

Pentru Flo­rin Zamfi­rescu, Şte­fan Mi­hă­i­lescu-Bră­i­la este acel ac­tor cu un “uriaş in­stinct de scenă”. Deşi cei doi au repetat prea puţin şi au jucat împreună în piese periferice, amintirile şi impresiile sunt multe.

Orice geniu îşi cunoaşte propria valoare. Astfel, actorul devine puţin “altfel”.

Pentru Flo­rin Zamfi­rescu, Şte­fan Mi­hă­i­lescu-Bră­i­la este acel ac­tor cu un “uriaş in­stinct de scenă”. Deşi cei doi au repetat prea puţin şi au jucat împreună în piese periferice, amintirile şi impresiile sunt multe. În piesa “Aceşti îngeri trişti”, de D.R. Po­pescu, Mihăilescu-Brăila era “ma­gistral” – “Avea doar o scenă şi plecai cu el în gând, deşi spectaco­lul era grozav în în­tre­gime”. În “Ordinatorul” de Paul Everac, unde ju­ca cu Ol­ga Bucătaru, cei doi fiind un cuplu, Mihă­i­lescu-Brăila avea “ştiin­ţa de a sublima ce trebuie, orice text şi să-l fa­că să de­vină surprinză­tor, proas­păt, fascinant”, măr­­turiseşte Zam­­firescu.

HAMLET? Avea gân­­­­duri mari – voia să joace şi Hamlet. O seară în­treagă a jucat în faţa prietenului său, revol­tân­du-se împotriva regi­zo­rilor “tâmpiţi”, care nu-l găseau potrivit pentru Shakespeare, ne-a po­vestit Florin Zamfi­rescu. Mai târziu avea să fie distribuit în “Pa­sărea Shakespeare”. Deşi a in­trat bine în rol, încă de la prima lectură, la a treia repetiţie s-a revoltat – “Nu pot să joc ziua ce visează alţii noaptea”. Astfel, a abandonat şi acest rol. ­”Regele Lear”, spune Florin Zamfirescu, l-ar fi putut face “unic”. Lucian Pintilie, re­gizorul care putea “să va­dă lucrurile care nu se văd şi care să fie fascinat de ce poate scoate din actori” era o sin­gula­ritate, Mi­hăi­lescu-Brăila neîntâlnind un astfel de om, care să-i maximizeze potenţialul.

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

SCENA ŞI VIAŢA. La Găeşti, într-o “sală organizată, dar plină de beţivi, copii care fluierau şi tineri cu radio-portabile”, Florin Zamfirescu i-a propus marelui actor să grăbească piesa, ca să plece mai repede din acel infern. Mihăilescu-Brăila a acceptat, dar după un timp s-a răzgândit, pentru că el nu ştia să tri­şe­ze. Mihăilescu-Brăila era însă şi dificil, pentru că era conştient de valoarea sa, poate chiar “îşi apăra dumnezeirea din el, pe care o aducea pe scenă. Cred că de aceea cheltuia tot ce e rău, sordid, mes­chin în viaţă. Nu su­por­ta să stea la coadă la salariu, îi da pe toţi deo­parte. Cu locul de parcare era destul de exigent, pentru că nu îi plăcea «grămada». Complexele, deşi bine as­cunse, ieşeau uneori la iveală. I se pă­rea că e prea mare şi urât”.

APA MINERALĂ. Florin Zamfirescu îşi aminteşte de o poveste plină de umor, atât de caracteristic lui Brăila: “Într-o pădure, la o filmare cu George Constantin şi Octavian Co­tescu, cineva a băut din apa minerală pe care scria numele lui Mihăi­lescu-Brăila. Acesta s-a urcat pe un dâmb, îi avea pe toţi la picioare, şi a început o cuvântare, de parcă spunea monologul lui Arturo Ui: «Care mi-ai băut, mă, apa? N-ai văzut că am scris numele meu pe sticlă? Nu l-ai văzut? NU? Te uiţi la mine şi taci şi nu spui nimic. Dar eu te văd! Te văd şi mă uit la tine. Blestemat să fii! Să-ţi stea apa-n gât. Să te ia naiba», a tunat Mihăilescu-Brăila. Apoi, un maşi­nist i-a spus: «Meştere, apa a băut-o băieţelul dvs.» «Să-l ia naiba şi pe el», a încheiat Mihăilescu-Brăila”.

Prea puţin aur ­pentru el

Contemporanul (anul 1977) analizează piesa “Descă­pă­ţânarea”, în care “stră­lu­ceş­te Ştefan Mihăilescu-Brăila, cu­ce­ritor, prin spontaneitate, de echilibru, de forţă, în tonul co­micului dureros şi al unui tra­­­gic direct, simplu, frust, vi­clean, amestec cu totul neo­bişnuit, datorită căruia perso­na­jul, corespunzând perfect datelor istorice reale, se înal­ţă la monumentalitatea cea mai originală. Nu încape vor­bă că Mihăilescu-Brăila ar fi meritat cea mai înaltă distinc­ţie, dar vorba unui mare om politic francez: e prea puţin aur pentru atât de mulţi idoli”. (I.R.)

Voia un restaurant al artiştilor

Mihăilescu-Brăila, povesteşte regizorul Mircea Mureşan, avea farmec în orice împrejurare. “Dacă te trezeai cu el la masă, parcă însufleţea totul, era ca o străfulgerare… Se integra imediat în atmosferă, după care mai adăuga şi coloratura lui – o vorbă mereu potri­vită sau, dimpotrivă, o glumă care răsturna discuţia, dacă ceva nu îi convenea”. Mircea Mureşan nu crede că poate altcineva să îl egaleze. Aceasta pentru că, oricum, “destinul actorului este de a fi unic şi să fie odată pentru totdeauna”. O amintire plăcută a lui Mircea Mureşan este o întâmplare petrecută în Parcul Copiilor, unde au fost construite două conace. Unul dintre ele trebuia să fie dărâmat, pentru că aşa era scenariul. “El îmi zice însă într-o zi că acolo ar trebui să facem un restaurant al artiştilor şi insista că nu o să ard construcţia aceea. Până la urmă am pus un pariu pe trei sticle de vin – eu, că vom arde Conacul Vechi; el, că nu voi arde nimic. Aşa a rămas dator faţă de mine pentru totdeauna cu trei sticle de vin. Pe stradă, când îl întâlneam, îi ziceam mereu: «Sticlele!». El: «Ştiu, ştiu…». Asta a rămas poanta noastră.” (Ionuţ Răduică)

“Escrocul copleşitor”

În Gazeta literară (1963), Mihăilescu-Brăila este prezentat drept cel care, pe scenă, “creează un escroc internaţional de anvergură, dezvăluind chipul criminal o dată cu nebunia clinică au­tentică. Actorul dispune de o paletă coloristică extraordinară în ceea ce priveşte mişcarea scenică, mimica, gestica, inflexiunile vocii. Uluitor. El creează impresia unui adevărat dans pe sârmă al nebuniei, reuşind să stârnească ura profundă a spectatorului pentru ­funestul personaj”. (I.R.)