Roluri speciale

Biografia lui n-a făcut istorie în viaţa te­a­tra­lă româ­nească, dar ro­lurile lui au făcut sen­za­ţie, ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie. Nimeni nu l-a nu­­mit “Inega­la­bi­lul”, “Marele actor”, “Cel unic”, dar toa­tă lumea i-a ­recunoscut ­geniali­tatea.

Nimeni nu l-a nu­­mit “Inega­la­bi­lul”, “Marele actor”, “Cel unic”, dar toa­tă lumea i-a ­recunoscut ­geniali­tatea.

Biografia lui n-a făcut istorie în viaţa te­a­tra­lă româ­nească, dar ro­lurile lui au făcut sen­za­ţie, ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie. “Anii mei de teatru sunt mulţi petrecuţi pe scândurile unor scene de pro­vincie, spunea Ştefan Mihăilescu-Brăila într-un interviu. Am jucat acolo un număr însemnat de roluri: «Dezertorul», «Nă­pasta», «Bădăra­nii», «Mie­lul turbat», «Inspectorul de po­liţie». N-am avut parte să stu­diez la Institutul de Tea­tru. Şi asta a însemnat pentru mine o strădanie continuă pentru însuşirea meseriei. Am avut de luptat cu succesul, cu hazul pe care îl stârneam pe scenă, cu efectul ief­tin. Şi pot spune că am reu­şit. A-l juca pe Brecht în­sea­m­nă o călătorie culturală. A găsi li­nia unui rol înseamnă stu­diu. Am jucat ro­luri mari şi ro­luri mici. Când eram Arturo Ui mai ju­cam şi-un rolişor în «Mo­tanul în­­călţat». Rolul lui Ar­turo Ui era greu, m-am în­fruntat cu el. Reuşita, dacă se poate vorbi despre asta, se da­torează şi celor întâlniţi în toţi anii mei de meserie. Urc pe scenă cu su­fletul la gură ca acum 20 de ani, când eram actor amator. Îmi place să fac publicul să râ­dă. Dar când EL râde, vreau să-i fie limpede de ce râde! Când îl fac pe Arturo Ui vreau să-l înţeleagă şi să-l urască. Aceasta este profesia mea. EU fac oamenii să iubească.”

ATIPIC. Regizorilor le era frică de EL, îl distribuiau greu. Partenerii, bieţi oa­meni pe acest pământ, îi căutau mai degrabă “sordidul” din viaţă decât “fantasticul” de pe scenă. Era atipic. Dez­­rădă­cinat. Fără prieteni. Şi peste toate mai era şi con­ştient de valoarea lui mare, foarte mare.

S-a dedicat carierei scenice de timpuriu. A activat mai în­tâi în echipe de teatru amator, apoi, din 1949 până în 1954, Ştefan Mihăilescu-Brăila a jucat la Teatrul “Maria ­Filot­ti”, în spectacole ca “La Ilie bun şi vesel” de Ion Damian, “O scrisoare pierdută” de I.L. Ca­­ragiale, “Poveste de dra­gos­te” de Margarita Aligher, “Bur­ghezul gentilom” de Mo­lière, “Bădăranii” de Carlo Gol­doni, “Nunta lui Kecinski” de Suhovo Kobalin şi “Ul­ti­ma oră” de Mihail Sebasti­an. Debutul său cinema­togra­fic s-a produs în 1960, dar ade­vărata sa afirmare este înre­gis­trată o dată cu apariţia sa în “A fost prietenul meu” (re­gia Andrei Blaier), “Comoara din Vadul Vechi” (regia Victor Iliu), “Răscoala” (regia Mircea Mureşan) şi “Vremea zăpe­zi­lor” (Gheorghe Naghi), în care s-a impus prin forţa caracteri­ză­rilor. O colaborare fructu­oa­să a avut şi cu Sergiu Nicolaescu (Buciurligă din “Cu mâi­nile curate” sau Costache din “Un comisar acuză”), dar şi cu Al. Boiangiu, Şerban Crean­gă, Ti­motei Ursu, Virgil Calotescu, care au scos la iveală resursele unei persona­lităţi actori­ceşti de excepţie.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

ROL GREU. La “Co­moa­­ra de la Vadul Vechi”, “Bră­­­ila nu era deloc activ la discuţie, dar când fil­ma era teribil. Extrem de im­plicat. Nu prea vorbea. Era un film ex­trem de dens din cau­za ne­bu­niei latente ce do­mina în­tre­­gul film şi adeseori ră­buf­nea la suprafaţă”, spu­ne Călin Că­liman, pe atunci tânăr zia­rist la Con­tem­poranul. Despre “Co­moa­ra de la Vadul Vechi” al lui Victor Iliu îşi amin­teşte şi Georgeta Mihăilescu-Brăila. “Avea o ură pentru persona­jul ăsta într-un hal fără de hal. Venea acasă şi spunea: «Ce om! Ce om! Vreau să-i găsesc o calitate, ceva bun şi nu reu­şesc. Sunt speriat de-a binelea». «Ei, nu mai fi, îi spuneam eu. Sunt şi astfel de oameni. Joacă-l bine!».”

COMEDIA. Anii ’70 i-au adus o notorietate merita­tă în rândul telespectatori­lor, care s-au bucurat săptămână de săptămână de evoluţiile sa­­le în cadrul emisiunilor tv. Dar ultimul său rol în film, nea Puiu Bumbescu din “Se­cre­­­tul lui Bachus”, realizat în 1983 de regizorul Geo Saizescu, a fost şi cel mai mare al lui Şte­fan Mihăilescu-Brăila. “Am lucrat cu cei mai buni ac­tori ai timpului, spu­ne Geo Sa­izescu. Pleiada de aur. Pentru rolul lui «Ba­chus», l-am «ochit» încă de la în­­ceput pe Ştefan Mihăilescu-Brăila. Era extraordinar! A stu­diat rolul şi apoi a intrat per­fect, din pri­ma, în pielea lui «Bachus». Că­păta o privire de gheaţă, care parcă tăia ca un laser.”

FORŢĂ. Spre sfârşitul vieţii lui a avut parte de două ro­luri ului­toa­re, capabile să-i so­licite ener­gia atomică: “Des­că­pă­ţâ­na­rea” de Alexandru Se­ver şi “Or­dinatorul” de Paul Eve­rac. S-a spus cu ani în ur­mă că Şte­fan Mihăilescu-Bră­ila a fă­cut în Puntila rolul vie­ţii sale. Dar şi rolul Cons­tan­tin Can­temir realizat în “Des­că­­pă­ţâ­na­rea”, pe aceeaşi sce­nă din Giu­leşti, poate fi ­con­si­de­rat la fel. Ni­ciodată acest ad­­mira­bil ac­tor nu a gă­sit aici atâ­­ta exac­titate şi ex­pre­si­vi­tate, atâta forţă tem­pe­ramen­ta­lă. Compoziţii uimitoare în toate nuanţele sale, dozare fă­ră cu­sur a accentelor, alter­na­­re sub­tilă a registrelor, ima­gi­ne pu­ternică a personajului. Şte­fan Mihăilescu-Brăila a fost un Marin Druşcă minu­nat în “Ordinatorul” de Paul E­verac. A fost un regal de in­ter­pretare artistică. Râsul po­pu­lar, acla­marea de către pu­blic spulberau nuan­ţa. S-a năs­­cut şi cu un fizic “anu­me”, care avea masca ero­u­lui de co­medie, în care de altfel ex­cela. Modest, nu s-a sim­ţit co­bo­rât când juca orice rol pe scenă. Îl juca onest şi cu dă­­ruire de si­ne. Era un perso­naj fabulos, domnul Brăila... Ga­ta să crea­dă-n cele mai fantas­tice visuri da­că erau în legătură cu tea­trul.

Un rafinament dat de geniu

“Venea uneori la filmări fără să ştie exact ce secvenţă va filma, spune Emil Hossu. Une­ori îi sufla textul ­asis­ten­ta de platou, dar în secunda urmă­toare îi ţâşnea lacrima, în se­cunda următoa­re râdea, deci avea o modalitate de a se cu­pla cu personajul ceva ­ex­tra­or­dinar. Era foarte viguros, la el sentimentele erau foarte cla­re, avea un rafinament dat de ge­niu. Era extraordinar. Cazuri rare, flori care nu au putut fi îngrijite pe măsura a ceea ce meritau, cum este cazul multor actori care nu au studii.”

Şcoala lui a fost cinematografia

Filmografia sa cuprinde titluri precum “Alo? Aţi greşit numărul” (1958), “Darclée” (1961), “Politică şi... delicatese” (1963), “Titanic vals” (1964), “Camera albă” (1964), “Maiorul şi moar­tea” (1967), “Zile de vară” (1968), “Căl­dura” (1969), “Doi bărbaţi pentru o moarte” (1969), “Asediul” (1970), “Fraţii” (1970), “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1971), “Astă-seară dansăm în ­familie” (1972), “Dincolo de nisipuri” (1973), “Proprietarii” (1973), “Tatăl risipitor” (1973), “Păcală” (1974), “Un zâmbet pentru mai târ­ziu” (1974), “Alar­mă în deltă” (1975), “Elixirul tinereţii” (1975), “Mastodontul” (1975), “Accident” (1976), “Gloria nu cântă” (1976), “Misterul lui Herodot” (1976), “Eu, tu şi ­Ovidiu” (1977), “Fata bună din cer” (1977), “Ciocolată cu alune” (1978), “Septembrie” (1978), “Nea Mărin miliardar”(1979), “Ora zero” (1979), “Singur printre prieteni” (1979), “Destine ro­man­tice” (1981), “Duelul” (1981), “Fiul mun­ţilor” (1981), “Grăbeşte-te încet” (1981), “Bu­le­tin de Bucureşti” (1982), “Secretul lui Bachus” (1984), “Sosesc păsările călătoare” (1984).

Un abecedar al actoriei

“Nu era un om foarte comod, în sensul că îşi apăra princi­piile cu destulă vehemenţă, dar am fost într-o postură ­privilegiată, îşi aminteşte Emil Ho­ssu. Fiind parteneri direcţi, între noi a existat întotdeauna un soi de căl­du­ră aparte. Eu cred că moş­tenirea lui poate fi valorificată. Ceea ce faceţi voi acum intră pe acest culoar. De a nu se pierde. Brăila a creat nişte personaje de la ­care oricând te poţi alimenta ca tânăr actor. El este şi va rămâ­ne un abecedar al actoriei în România, face parte din ­specia actorilor foarte rari.”