Biografia lui n-a făcut istorie în viaţa teatrală românească, dar rolurile lui au făcut senzaţie, ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie. Nimeni nu l-a numit “Inegalabilul”, “Marele actor”, “Cel unic”, dar toată lumea i-a recunoscut genialitatea.
Nimeni nu l-a numit “Inegalabilul”, “Marele actor”, “Cel unic”, dar toată lumea i-a recunoscut genialitatea.
Biografia lui n-a făcut istorie în viaţa teatrală românească, dar rolurile lui au făcut senzaţie, ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie. “Anii mei de teatru sunt mulţi petrecuţi pe scândurile unor scene de provincie, spunea Ştefan Mihăilescu-Brăila într-un interviu. Am jucat acolo un număr însemnat de roluri: «Dezertorul», «Năpasta», «Bădăranii», «Mielul turbat», «Inspectorul de poliţie». N-am avut parte să studiez la Institutul de Teatru. Şi asta a însemnat pentru mine o strădanie continuă pentru însuşirea meseriei. Am avut de luptat cu succesul, cu hazul pe care îl stârneam pe scenă, cu efectul ieftin. Şi pot spune că am reuşit. A-l juca pe Brecht înseamnă o călătorie culturală. A găsi linia unui rol înseamnă studiu. Am jucat roluri mari şi roluri mici. Când eram Arturo Ui mai jucam şi-un rolişor în «Motanul încălţat». Rolul lui Arturo Ui era greu, m-am înfruntat cu el. Reuşita, dacă se poate vorbi despre asta, se datorează şi celor întâlniţi în toţi anii mei de meserie. Urc pe scenă cu sufletul la gură ca acum 20 de ani, când eram actor amator. Îmi place să fac publicul să râdă. Dar când EL râde, vreau să-i fie limpede de ce râde! Când îl fac pe Arturo Ui vreau să-l înţeleagă şi să-l urască. Aceasta este profesia mea. EU fac oamenii să iubească.”
ATIPIC. Regizorilor le era frică de EL, îl distribuiau greu. Partenerii, bieţi oameni pe acest pământ, îi căutau mai degrabă “sordidul” din viaţă decât “fantasticul” de pe scenă. Era atipic. Dezrădăcinat. Fără prieteni. Şi peste toate mai era şi conştient de valoarea lui mare, foarte mare.
S-a dedicat carierei scenice de timpuriu. A activat mai întâi în echipe de teatru amator, apoi, din 1949 până în 1954, Ştefan Mihăilescu-Brăila a jucat la Teatrul “Maria Filotti”, în spectacole ca “La Ilie bun şi vesel” de Ion Damian, “O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, “Poveste de dragoste” de Margarita Aligher, “Burghezul gentilom” de Molière, “Bădăranii” de Carlo Goldoni, “Nunta lui Kecinski” de Suhovo Kobalin şi “Ultima oră” de Mihail Sebastian. Debutul său cinematografic s-a produs în 1960, dar adevărata sa afirmare este înregistrată o dată cu apariţia sa în “A fost prietenul meu” (regia Andrei Blaier), “Comoara din Vadul Vechi” (regia Victor Iliu), “Răscoala” (regia Mircea Mureşan) şi “Vremea zăpezilor” (Gheorghe Naghi), în care s-a impus prin forţa caracterizărilor. O colaborare fructuoasă a avut şi cu Sergiu Nicolaescu (Buciurligă din “Cu mâinile curate” sau Costache din “Un comisar acuză”), dar şi cu Al. Boiangiu, Şerban Creangă, Timotei Ursu, Virgil Calotescu, care au scos la iveală resursele unei personalităţi actoriceşti de excepţie.
ROL GREU. La “Comoara de la Vadul Vechi”, “Brăila nu era deloc activ la discuţie, dar când filma era teribil. Extrem de implicat. Nu prea vorbea. Era un film extrem de dens din cauza nebuniei latente ce domina întregul film şi adeseori răbufnea la suprafaţă”, spune Călin Căliman, pe atunci tânăr ziarist la Contemporanul. Despre “Comoara de la Vadul Vechi” al lui Victor Iliu îşi aminteşte şi Georgeta Mihăilescu-Brăila. “Avea o ură pentru personajul ăsta într-un hal fără de hal. Venea acasă şi spunea: «Ce om! Ce om! Vreau să-i găsesc o calitate, ceva bun şi nu reuşesc. Sunt speriat de-a binelea». «Ei, nu mai fi, îi spuneam eu. Sunt şi astfel de oameni. Joacă-l bine!».”
COMEDIA. Anii ’70 i-au adus o notorietate meritată în rândul telespectatorilor, care s-au bucurat săptămână de săptămână de evoluţiile sale în cadrul emisiunilor tv. Dar ultimul său rol în film, nea Puiu Bumbescu din “Secretul lui Bachus”, realizat în 1983 de regizorul Geo Saizescu, a fost şi cel mai mare al lui Ştefan Mihăilescu-Brăila. “Am lucrat cu cei mai buni actori ai timpului, spune Geo Saizescu. Pleiada de aur. Pentru rolul lui «Bachus», l-am «ochit» încă de la început pe Ştefan Mihăilescu-Brăila. Era extraordinar! A studiat rolul şi apoi a intrat perfect, din prima, în pielea lui «Bachus». Căpăta o privire de gheaţă, care parcă tăia ca un laser.”
FORŢĂ. Spre sfârşitul vieţii lui a avut parte de două roluri uluitoare, capabile să-i solicite energia atomică: “Descăpăţânarea” de Alexandru Sever şi “Ordinatorul” de Paul Everac. S-a spus cu ani în urmă că Ştefan Mihăilescu-Brăila a făcut în Puntila rolul vieţii sale. Dar şi rolul Constantin Cantemir realizat în “Descăpăţânarea”, pe aceeaşi scenă din Giuleşti, poate fi considerat la fel. Niciodată acest admirabil actor nu a găsit aici atâta exactitate şi expresivitate, atâta forţă temperamentală. Compoziţii uimitoare în toate nuanţele sale, dozare fără cusur a accentelor, alternare subtilă a registrelor, imagine puternică a personajului. Ştefan Mihăilescu-Brăila a fost un Marin Druşcă minunat în “Ordinatorul” de Paul Everac. A fost un regal de interpretare artistică. Râsul popular, aclamarea de către public spulberau nuanţa. S-a născut şi cu un fizic “anume”, care avea masca eroului de comedie, în care de altfel excela. Modest, nu s-a simţit coborât când juca orice rol pe scenă. Îl juca onest şi cu dăruire de sine. Era un personaj fabulos, domnul Brăila... Gata să creadă-n cele mai fantastice visuri dacă erau în legătură cu teatrul.
Un rafinament dat de geniu
“Venea uneori la filmări fără să ştie exact ce secvenţă va filma, spune Emil Hossu. Uneori îi sufla textul asistenta de platou, dar în secunda următoare îi ţâşnea lacrima, în secunda următoare râdea, deci avea o modalitate de a se cupla cu personajul ceva extraordinar. Era foarte viguros, la el sentimentele erau foarte clare, avea un rafinament dat de geniu. Era extraordinar. Cazuri rare, flori care nu au putut fi îngrijite pe măsura a ceea ce meritau, cum este cazul multor actori care nu au studii.”
Şcoala lui a fost cinematografia
Filmografia sa cuprinde titluri precum “Alo? Aţi greşit numărul” (1958), “Darclée” (1961), “Politică şi... delicatese” (1963), “Titanic vals” (1964), “Camera albă” (1964), “Maiorul şi moartea” (1967), “Zile de vară” (1968), “Căldura” (1969), “Doi bărbaţi pentru o moarte” (1969), “Asediul” (1970), “Fraţii” (1970), “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1971), “Astă-seară dansăm în familie” (1972), “Dincolo de nisipuri” (1973), “Proprietarii” (1973), “Tatăl risipitor” (1973), “Păcală” (1974), “Un zâmbet pentru mai târziu” (1974), “Alarmă în deltă” (1975), “Elixirul tinereţii” (1975), “Mastodontul” (1975), “Accident” (1976), “Gloria nu cântă” (1976), “Misterul lui Herodot” (1976), “Eu, tu şi Ovidiu” (1977), “Fata bună din cer” (1977), “Ciocolată cu alune” (1978), “Septembrie” (1978), “Nea Mărin miliardar”(1979), “Ora zero” (1979), “Singur printre prieteni” (1979), “Destine romantice” (1981), “Duelul” (1981), “Fiul munţilor” (1981), “Grăbeşte-te încet” (1981), “Buletin de Bucureşti” (1982), “Secretul lui Bachus” (1984), “Sosesc păsările călătoare” (1984).
Un abecedar al actoriei
“Nu era un om foarte comod, în sensul că îşi apăra
principiile cu destulă vehemenţă, dar am fost într-o postură privilegiată, îşi
aminteşte Emil Hossu. Fiind parteneri direcţi, între noi a existat întotdeauna
un soi de căldură aparte. Eu cred că moştenirea lui poate fi valorificată.
Ceea ce faceţi voi acum intră pe acest culoar. De a nu se pierde. Brăila a
creat nişte personaje de la care oricând te poţi alimenta ca tânăr actor. El
este şi va rămâne un abecedar al actoriei în România, face parte din specia
actorilor foarte rari.”