Roluri speciale

Biografia lui n-a făcut istorie în viaţa te­a­tra­lă româ­nească, dar ro­lurile lui au făcut sen­za­ţie, ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie. Nimeni nu l-a nu­­mit “Inega­la­bi­lul”, “Marele actor”, “Cel unic”, dar toa­tă lumea i-a ­recunoscut ­geniali­tatea.

Nimeni nu l-a nu­­mit “Inega­la­bi­lul”, “Marele actor”, “Cel unic”, dar toa­tă lumea i-a ­recunoscut ­geniali­tatea.

Biografia lui n-a făcut istorie în viaţa te­a­tra­lă româ­nească, dar ro­lurile lui au făcut sen­za­ţie, ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie. “Anii mei de teatru sunt mulţi petrecuţi pe scândurile unor scene de pro­vincie, spunea Ştefan Mihăilescu-Brăila într-un interviu. Am jucat acolo un număr însemnat de roluri: «Dezertorul», «Nă­pasta», «Bădăra­nii», «Mie­lul turbat», «Inspectorul de po­liţie». N-am avut parte să stu­diez la Institutul de Tea­tru. Şi asta a însemnat pentru mine o strădanie continuă pentru însuşirea meseriei. Am avut de luptat cu succesul, cu hazul pe care îl stârneam pe scenă, cu efectul ief­tin. Şi pot spune că am reu­şit. A-l juca pe Brecht în­sea­m­nă o călătorie culturală. A găsi li­nia unui rol înseamnă stu­diu. Am jucat ro­luri mari şi ro­luri mici. Când eram Arturo Ui mai ju­cam şi-un rolişor în «Mo­tanul în­­călţat». Rolul lui Ar­turo Ui era greu, m-am în­fruntat cu el. Reuşita, dacă se poate vorbi despre asta, se da­torează şi celor întâlniţi în toţi anii mei de meserie. Urc pe scenă cu su­fletul la gură ca acum 20 de ani, când eram actor amator. Îmi place să fac publicul să râ­dă. Dar când EL râde, vreau să-i fie limpede de ce râde! Când îl fac pe Arturo Ui vreau să-l înţeleagă şi să-l urască. Aceasta este profesia mea. EU fac oamenii să iubească.”

ATIPIC. Regizorilor le era frică de EL, îl distribuiau greu. Partenerii, bieţi oa­meni pe acest pământ, îi căutau mai degrabă “sordidul” din viaţă decât “fantasticul” de pe scenă. Era atipic. Dez­­rădă­cinat. Fără prieteni. Şi peste toate mai era şi con­ştient de valoarea lui mare, foarte mare.

S-a dedicat carierei scenice de timpuriu. A activat mai în­tâi în echipe de teatru amator, apoi, din 1949 până în 1954, Ştefan Mihăilescu-Brăila a jucat la Teatrul “Maria ­Filot­ti”, în spectacole ca “La Ilie bun şi vesel” de Ion Damian, “O scrisoare pierdută” de I.L. Ca­­ragiale, “Poveste de dra­gos­te” de Margarita Aligher, “Bur­ghezul gentilom” de Mo­lière, “Bădăranii” de Carlo Gol­doni, “Nunta lui Kecinski” de Suhovo Kobalin şi “Ul­ti­ma oră” de Mihail Sebasti­an. Debutul său cinema­togra­fic s-a produs în 1960, dar ade­vărata sa afirmare este înre­gis­trată o dată cu apariţia sa în “A fost prietenul meu” (re­gia Andrei Blaier), “Comoara din Vadul Vechi” (regia Victor Iliu), “Răscoala” (regia Mircea Mureşan) şi “Vremea zăpe­zi­lor” (Gheorghe Naghi), în care s-a impus prin forţa caracteri­ză­rilor. O colaborare fructu­oa­să a avut şi cu Sergiu Nicolaescu (Buciurligă din “Cu mâi­nile curate” sau Costache din “Un comisar acuză”), dar şi cu Al. Boiangiu, Şerban Crean­gă, Ti­motei Ursu, Virgil Calotescu, care au scos la iveală resursele unei persona­lităţi actori­ceşti de excepţie.

ROL GREU. La “Co­moa­­ra de la Vadul Vechi”, “Bră­­­ila nu era deloc activ la discuţie, dar când fil­ma era teribil. Extrem de im­plicat. Nu prea vorbea. Era un film ex­trem de dens din cau­za ne­bu­niei latente ce do­mina în­tre­­gul film şi adeseori ră­buf­nea la suprafaţă”, spu­ne Călin Că­liman, pe atunci tânăr zia­rist la Con­tem­poranul. Despre “Co­moa­ra de la Vadul Vechi” al lui Victor Iliu îşi amin­teşte şi Georgeta Mihăilescu-Brăila. “Avea o ură pentru persona­jul ăsta într-un hal fără de hal. Venea acasă şi spunea: «Ce om! Ce om! Vreau să-i găsesc o calitate, ceva bun şi nu reu­şesc. Sunt speriat de-a binelea». «Ei, nu mai fi, îi spuneam eu. Sunt şi astfel de oameni. Joacă-l bine!».”

COMEDIA. Anii ’70 i-au adus o notorietate merita­tă în rândul telespectatori­lor, care s-au bucurat săptămână de săptămână de evoluţiile sa­­le în cadrul emisiunilor tv. Dar ultimul său rol în film, nea Puiu Bumbescu din “Se­cre­­­tul lui Bachus”, realizat în 1983 de regizorul Geo Saizescu, a fost şi cel mai mare al lui Şte­fan Mihăilescu-Brăila. “Am lucrat cu cei mai buni ac­tori ai timpului, spu­ne Geo Sa­izescu. Pleiada de aur. Pentru rolul lui «Ba­chus», l-am «ochit» încă de la în­­ceput pe Ştefan Mihăilescu-Brăila. Era extraordinar! A stu­diat rolul şi apoi a intrat per­fect, din pri­ma, în pielea lui «Bachus». Că­păta o privire de gheaţă, care parcă tăia ca un laser.”

FORŢĂ. Spre sfârşitul vieţii lui a avut parte de două ro­luri ului­toa­re, capabile să-i so­licite ener­gia atomică: “Des­că­pă­ţâ­na­rea” de Alexandru Se­ver şi “Or­dinatorul” de Paul Eve­rac. S-a spus cu ani în ur­mă că Şte­fan Mihăilescu-Bră­ila a fă­cut în Puntila rolul vie­ţii sale. Dar şi rolul Cons­tan­tin Can­temir realizat în “Des­că­­pă­ţâ­na­rea”, pe aceeaşi sce­nă din Giu­leşti, poate fi ­con­si­de­rat la fel. Ni­ciodată acest ad­­mira­bil ac­tor nu a gă­sit aici atâ­­ta exac­titate şi ex­pre­si­vi­tate, atâta forţă tem­pe­ramen­ta­lă. Compoziţii uimitoare în toate nuanţele sale, dozare fă­ră cu­sur a accentelor, alter­na­­re sub­tilă a registrelor, ima­gi­ne pu­ternică a personajului. Şte­fan Mihăilescu-Brăila a fost un Marin Druşcă minu­nat în “Ordinatorul” de Paul E­verac. A fost un regal de in­ter­pretare artistică. Râsul po­pu­lar, acla­marea de către pu­blic spulberau nuan­ţa. S-a năs­­cut şi cu un fizic “anu­me”, care avea masca ero­u­lui de co­medie, în care de altfel ex­cela. Modest, nu s-a sim­ţit co­bo­rât când juca orice rol pe scenă. Îl juca onest şi cu dă­­ruire de si­ne. Era un perso­naj fabulos, domnul Brăila... Ga­ta să crea­dă-n cele mai fantas­tice visuri da­că erau în legătură cu tea­trul.

Un rafinament dat de geniu

“Venea uneori la filmări fără să ştie exact ce secvenţă va filma, spune Emil Hossu. Une­ori îi sufla textul ­asis­ten­ta de platou, dar în secunda urmă­toare îi ţâşnea lacrima, în se­cunda următoa­re râdea, deci avea o modalitate de a se cu­pla cu personajul ceva ­ex­tra­or­dinar. Era foarte viguros, la el sentimentele erau foarte cla­re, avea un rafinament dat de ge­niu. Era extraordinar. Cazuri rare, flori care nu au putut fi îngrijite pe măsura a ceea ce meritau, cum este cazul multor actori care nu au studii.”

Şcoala lui a fost cinematografia

Filmografia sa cuprinde titluri precum “Alo? Aţi greşit numărul” (1958), “Darclée” (1961), “Politică şi... delicatese” (1963), “Titanic vals” (1964), “Camera albă” (1964), “Maiorul şi moar­tea” (1967), “Zile de vară” (1968), “Căl­dura” (1969), “Doi bărbaţi pentru o moarte” (1969), “Asediul” (1970), “Fraţii” (1970), “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1971), “Astă-seară dansăm în ­familie” (1972), “Dincolo de nisipuri” (1973), “Proprietarii” (1973), “Tatăl risipitor” (1973), “Păcală” (1974), “Un zâmbet pentru mai târ­ziu” (1974), “Alar­mă în deltă” (1975), “Elixirul tinereţii” (1975), “Mastodontul” (1975), “Accident” (1976), “Gloria nu cântă” (1976), “Misterul lui Herodot” (1976), “Eu, tu şi ­Ovidiu” (1977), “Fata bună din cer” (1977), “Ciocolată cu alune” (1978), “Septembrie” (1978), “Nea Mărin miliardar”(1979), “Ora zero” (1979), “Singur printre prieteni” (1979), “Destine ro­man­tice” (1981), “Duelul” (1981), “Fiul mun­ţilor” (1981), “Grăbeşte-te încet” (1981), “Bu­le­tin de Bucureşti” (1982), “Secretul lui Bachus” (1984), “Sosesc păsările călătoare” (1984).

Un abecedar al actoriei

“Nu era un om foarte comod, în sensul că îşi apăra princi­piile cu destulă vehemenţă, dar am fost într-o postură ­privilegiată, îşi aminteşte Emil Ho­ssu. Fiind parteneri direcţi, între noi a existat întotdeauna un soi de căl­du­ră aparte. Eu cred că moş­tenirea lui poate fi valorificată. Ceea ce faceţi voi acum intră pe acest culoar. De a nu se pierde. Brăila a creat nişte personaje de la ­care oricând te poţi alimenta ca tânăr actor. El este şi va rămâ­ne un abecedar al actoriei în România, face parte din ­specia actorilor foarte rari.”