Toţi o iubim pe Tamara

Dar eu o iubesc ceva mai mult, pentru că o cunosc puţin mai bine. Ştiu multe despre cariera ei.

Ştiu că a muncit enorm şi continuă să muncească. Are la activ peste 50 de ani de teatru, nenumărate spectacole de teatru radiofonic, înregistrări la televiziune, câteva filme - şi dacă cei mai mulţi se gândesc la  "Liceenii", eu prefer "Cuibul de viespi" - o mulţime de  turnee în ţară şi în străinătate. A jucat mult şi anii au trecut repede, mult  prea repede.

BUNĂ ŞI CALDĂ. Sigur ştiu şi alte lucruri despre draga mea Tamara. A copilărit în Basarabia, la Tighina, dar, deşi a visat adesea, n-a mai reuşit niciodată să se întoarcă în casa în care s-a născut. Ştiu că nu se-mbracă niciodată la întâmplare. Am văzut-o alegându-şi cu grijă hainele, bijuteriile, pantofii, aşa cum tatăl ei, avocatul Buciuceanu nu ieşea din casă  oricât de cald era afară, fără sacou şi fără cravată. Şi am înţeles că dacă n-ar fi existat teatrul, Tamarei i-ar fi plăcut să fie medic veterinar. Iubeşte orice animal. Pe Musette n-am cunoscut-o, dar pe fiul lui Musette, pe Motănel cel timid şi torcător l-am zărit prin casă. Când Tamara e la teatru, Motănel o aşteaptă cuminte în dormitor. Priveşte pozele stăpânei şi toarce. Nu departe, în bucătărie mai e un sufleţel; o căţeluşă bătrână şi bolnavă pe care Tamara o îngrijeşte cu multă dragoste. Pentru că deşi pare severă şi cam aspră, Tamara e bună şi caldă. E dreaptă şi generoasă. Adoră să cumpere şi să facă daruri. Nu o dată m-a sunat şi mi-a spus: "Treci pe la mine. Ţi-am adus ceva frumos!"

De ani şi ani, Tamara ne-a făcut să zâmbim sau chiar să râdem în hohote. Dar pe mine, uneori m-a făcut să plâng. Atunci când mi-a citit versurile ei despre tristeţe, despre  singurătate... Nu are pretenţia că e poetă. A vrut să scrie şi a reuşit. Spre deosebire de mine care am vrut să scriu o carte despre Tamara, dar încă n-am reuşit.

FIDELĂ. Tamara are multe amintiri, poate mai multe decât noi, oamenii obişnuiţi. O mulţime de amintiri frumoase, păstrate cu grijă, afişe, articole, diplome, scrisori, dar şi o sumedenie de amintiri triste. E adevărat că uneori simte nevoia  să fie singură, dar sunt şi momente când singurătatea o apasă. Atunci ascultă muzică, fiindcă Tamara nu se dă bătută cu una, cu două. E convinsă că necazurile sunt date de Dumnezeu ca să ne încerce răbdarea şi să ne întărească.

Ce o mai sperie? Prostia şi minciuna. Ce o bucură? Aplauzele şi florile. Florile şi aplauzele. Şi are parte de ele din plin. Când se odihneşte? Rar. Şi numai atunci când e tare obosită. De ani şi ani, la sfârşit de iulie, început de august, Tamara pleacă la Bran, mereu la aceeaşi gazdă. Pentru că Tamara e foarte fidelă. Are nevoie de vacanţa la Bran fiindcă aerul de acolo îi face bine. E bun pentru boala ei profesională, un emfizem pulmonar. Tamara s-a îmbolnăvit jucând zeci de ani în săli neîncălzite.

Şi draga mea Tamara nu e doar foarte loială. E şi cam încăpăţânată. A vrut să fie Coana Chiriţa şi a aşteptat rolul 25 de ani. Apoi, ca să joace la Naţionalul din Iaşi a făcut o vreme o navetă foarte obositoare între Bucureşti şi Iaşi. Dar e convinsă că a meritat. Spera ca Miluţă Gheorghiu, cel pe care l-a văzut adesea în Chiriţa în vremea studenţiei, de departe, dintr-o stea a văzut-o şi a fost mulţumit de Chiriţa ei.

I s-a propus să joace la Operetă? A acceptat provocarea şi au urmat opt ani minunaţi. Apoi maestrul Ciulei a distribuit-o în "Revizorul" alături de Toma Caragiu. "Revizorul" s-a jucat numai de patru ori, dar ce succes! A jucat în "Dimineaţa pierdută" a Gabrielei Adameşteanu. Alt mare succes. A jucat mult şi continuă să joace. Nu demult juca în trei  spectacole. La Naţional în "Aşteptând la arlechin", la Comedie în "Nepotul" şi la Bulandra în "Mamouret". Cum sunt zilele în care se urcă pe scenă? Programul e mereu acelaşi. Se odihneşte, repetă rolul, ajunge la teatru cu cel puţin o oră înainte de începerea spectacolului, se bucură când bate gongul şi se întristează când spectacolul se termină.

LA PARIS. Cum de ştiu atâtea despre Tamara? Am însoţit-o în câteva turnee şi actorii cred că pe  un om îl cunoşti cel mai bine în turneu. Şi din amintirile noastre, multe şi frumoase, aleg doar una.

S-a întâmplat prin 1998, dar parcă a fost ieri. Început de mai, am ajuns la Paris. Locuim într-un hotel pe Rue de l'Exposition, lângă Ambasada României. Ne-am dus lucrurile în cameră şi împreună cu actorul Eugen Cristea am decis să hoinărim puţin. Şi pe jos, şi cu metroul... La un moment dat Tamara se opreşte şi ne spune: "Mi-au furat portofelul!" E speriată, palidă, buimăcită. Încercăm să evaluăm paguba. "Aveam nişte bani şi cheia de la valiză". Banilor le spunem adio, dar valiza trebuie deschisă. Şi Tamara n-are valijoare. Are bagaje serioase. Târâm cu chiu, cu vai valiza până la ambasadă şi apariţia Tamarei are efectul lui "Sesam, deschide-te!". E zi liberă, dar toată lumea sare în ajutorul Tamarei. Toţi o recunosc şi o înconjoară cu dragoste.

Prin urmare asta e situaţia. Toţi o iubim pe Tamara!