"Cei mai autentici impostori"

Cel care i-a luat pentru prima dată în seamă ca artişti autentici şi i-a prezentat în lumina şi dimensiunea corectă a fost Miron Manega. Au mai făcut-o şi alţii, după asta, dar el a fost primul. Ca şi în cazul lui Florin Chilian.

• Păi, Ţapinarii, păi, Florin Chilian...

Nu i-am descoperit eu. Descoperitor de artişti înseamnă să-i descoperi înainte de a fi urcat pe scenă, ceea ce nu e cazul. Dar am înţeles că făceau ceva autentic şi substanţial. Ca atare, i-am luat în serios şi am salutat apariţia lor pe piaţă. Meritul meu e că am fost primul care i-a prezentat în lumina corectă, într-un cotidian de mare tiraj. În redacţie am fost privit cu mare uimire (şi chiar cu condescendenţă) de colegi şi de subalterni.

Ei mă ştiau un fel de distrugător de vedete, nu un lăudător al lor. Stricam cumva regulile jocului. Iar Ţapinarii nu însemnau nimic pentru ei, la vremea aceea.

• O întrebare previzibilă, dar necesară: când şi cum i-ai cunoscut pe Ţapinari?

Citește pe Antena3.ro

Șefa partidului lui Călin Georgescu, reacție violentă în fața jurnaliștilor, în prima zi în Parlament

I-am cunoscut în trepte. Eram redactor-şef adj. la Naţional şi răspundeam de mai multe secţii, printre care şi cea de muzică. Prima dată au venit Covei şi Tănase ca să mă roage să-i promovez şi pe ei, că sunt la început de drum şi au nevoie de susţinere. Era în 2001. M-am uitat cam chiorâş la ei, pentru că se întâmpla exact în perioada în care se promovau agresiv nonvalorile. Iar faptul că se aflau la început nu era neapărat un argument. Aşadar eram uşor suspicios.

• Totuşi, ce ţi-a atras atenţia asupra lor?

În primul rând, numele formaţiei - cam impropriu spus formaţie, era un duet: Ţapinarii. N-avea nimic "cool", era anti-trendy. Era titlul unui film bun, al lui Ioan Cărmăzan. Mi-a spus Covei, atunci, că de la acest film îşi luaseră numele. El era student la regie, la clasa lui Cărmăzan... Pe urmă am ascultat albumul lor, "Sunt fericit", care m-a convins... Al doilea lucru care mi-a atras atenţia a fost sloganul cu care "defilau" în spectacole: "Noi suntem cei mai autentici impostori. Premiaţi-ne! Aplaudaţi-ne!".

• Ce s-a întâmplat mai departe?

Am fost la lansarea albumului, la Green Hours, şi în toamna lui 2001 am scris o cronică "istorică": "Sunt fericit - 12 caricaturi desenate cu sânge". Tot eu am scris şi cronica la următorul album ("Idei preconcepute"), în 2003. Articolul avea titlul "Cine naiba sunt Ţapinarii?".

• Care-i a treia "treaptă"?

A treia treaptă a fost când m-au convins să mă duc la lansarea primului album al lui Chilian, "Iubi", la ArtJazz, şi prin asta am constatat calitatea lor de prieteni. În orice caz, atunci nu mai aveam suspiciuni, ştiam că nu mă duc la vreo tâmpenie. Iar Chilian a fost pentru mine o descoperire dincolo de orice aşteptări. Într-un fel, textul pe care l-am scris despre el li se datorează Ţapinarilor. Dacă n-aş fi fost acolo, cine ştie când aş fi ajuns să-l ascult. Şi n-aş mai fi avut prilejul să mă laud cu încă o "prioritate istorică".

• Ştiu că ai "prestat" cu ei în câteva spectacole. Ce-ai făcut, ai cântat?

Eu şi cântatul!... Bineînţeles că nu. De cântat nu prea cântau nici ei, căci stilul lor iese din sfera strictă a muzicii... În ceea ce mă priveşte - nici atât. A fost o provocare, un experiment. Un fel de dialog polemic. Eu interpretam poezii de-ale mele, ei cântau melodii de-ale lor. Mesajul era acelaşi, dar exprimat în limbaje diferite. Ciudat e că spectacolele au fost succese de club, deşi publicul era al lor, nu al meu. Eu n-aveam public, eram tolerat.

• Câte spectacole aţi făcut împreună?

Parcă vreo trei, la Club A şi la ArtJazz. M-au mai chemat să "prestez" cu ei, dar n-am mai avut timp.

• Oricum, ai o pâine asigurată dacă te retragi din presă. N-ai nevoie de impresar?

Dacă o să fac pasul ăsta, pe tine te iau. Ţi-ai dovedit calităţile la lansarea cărţii mele...

• Ziceai că Ţapinarii nu prea cântă. Dar ce fac?

Pot să-ţi răspund cu exact cuvintele pe care le-am scris atunci... Pot?

• Poţi...

Mă autocitez: "Muzica «ţapinarilor» nu e muzică. Nici n-o declară ca atare. Piesele lor sunt scurte scenarii de teatru sau film în care muzica este doar un accesoriu... Pentru «ţapinari», imperios necesar e mesajul. Iar mesajul nu se află în textul cântecelor, ci în subtextul lor. Subtext care denotă o imensă amărăciune şi un abia sesizabil licăr de speranţă... Toate piesele Ţapinarilor sunt caricaturi. Caricaturi desenate cu sânge - s-ar putea spune: caricatura iubirii, caricatura fericirii etc".... Să mai citez?

• Nu. Spune-mi care a fost ultima treaptă.

Ultima treaptă a fost când s-a angajat Adrian Tănase la Naţional. Ai fost colegă cu el... Aveam nevoie de un om şi ştiam că tocmai îşi luase licenţa în Jurnalistică. I-am dat telefon şi i-am spus aşa: "Dacă nu te dranjează să-ţi fiu şef, nu vrei să lucrezi cu mine?".
A zis da şi a venit. A fost partea cea mai hurducată a relaţiei noastre.

• De ce? Era slab ca ziarist?

Nu ştiu cum să spun, ca să nu se supere... Era o catastrofă!

• Cum catastrofă? Ştiu că scria bine...

E adevărat. Dar ca ziarist - cunoşti foarte bine acest lucru - nu înseamnă în primul rând să ştii să scrii. Asta se învaţă... Trebuia să aibă o anumită atitudine faţă de subiect, pe de o parte, şi faţă de stilul ziarului, pe de altă parte. Or, el era artist, avea mentalitate de artist care se exprima liber, nu de ziarist, ceea ce a dus la nenumărate coliziuni.

• V-aţi retras "ambasadele"?

Nu, niciodată. Fiecare şi-a văzut de drumul lui, iar el a rămas pentru mine acelaşi "Tănase de la Ţapinarii", care are ceva de spus pe scenă.

Le-am urmărit evoluţia şi le-am făcut lobby de câte ori am avut ocazia, ceea ce poţi confirma chiar tu. În orice caz, ştiam că Ţapinarii vor avea o traiectorie ascendentă, dar nu am prevăzut că vor ajunge la succesul pe care-l au acum şi nici că vor reuşi să polarizeze un public propriu atât de numeros.