Tatiana, vocaţie şi destin

Tatiana Stepa a debutat în Cenaclul Flacăra. Acolo i s-a croit destinul. Maestrul Adrian Păunescu ne-a vorbit cu dragoste şi apreciere despre artistă.

Tatiana Stepa a debutat în Cenaclul Flacăra. Acolo i s-a croit destinul. Maestrul Adrian Păunescu ne-a vorbit cu dragoste şi apreciere despre artistă.


    Jurnalul Naţional: Tatiana Stepa susţinea în fiecare interviu acordat că întîlnirea cu dumneavoastră i-a schimbat viaţa! Cînd şi în ce împrejurare aţi remarcat-o pe îndrăgita interpretă?

 Adrian Păunescu: Puterea de a schimba viaţa oamenilor cu care te întîlneşti şi care ţi se încredinţeză ca vocaţie sau destin este semnul distinctiv al propriei tale vocaţii şi al propriului tău destin. Există şi un risc în această înzestrare, poţi modifica o existenţă pentru un timp, dar îi poţi răvăşi, pe de altă parte, şi obişnuinţele, comodităţile, alibiurile. Eu am schimbat viaţa multor contemporani şi nu ţin minte să-i fi împins pe un drum greşit. Tatiana Stepa este unul dintre cele mai semnificative exemple de intervenţie a mea într-un destin şi într-o vocaţie. Faptul că ea nu uită acest amănunt mă bucură şi mă onorează. Nu-i nimic spectaculos în felul cum a apărut Tatiana, în 1982, cred, lîngă scenă, cu dorinţa de a cînta. Avea o voce frumoasă şi rece. Nu transmitea aproape nimic din ceea ce a reuşit să transmită în ultimii zece-cinsprezece ani. Era necăjită şi însingurată. Fără să am întreaga măsură a lucrurilor am încurajat-o, pentru că semăna cu femeia modestă şi umilă din copilăria mea. Mignonă cum o ştim, se coafa lătăreţ şi nu-i stătea bine. Privea pierdut şi parcă ascundea o comoară. Aşa a şi fost. Tatiana Stepa era propria sa comoară ascunsă.

    Este adevărat că Cenaclul Flacăra a transformat-o în "artistul" care a devenit acum? Care a fost evoluţia Tatianei Stepa?

Evoluţia Tatianei s-a petrecut la început lent, dar caracterul ei dîrz şi neliniştea ei de conştiinţă au făcut-o ca, la un moment dat, să izbucnească şi să se afirme impetuos. Ea participa din ce în ce mai mult la momentele din scenă ale celorlalţi, citea cu nesaţ cărţile de poezie, de istorie şi de filosofie pe care le ofe­ream cenacliştilor, şi, la un moment dat, deşi îşi îmbogăţise repertoriul cu cîntece pe care uneori nici autorii nu şi le mai ştiau, Tatiana Stepa a început să compună excepţional. E drept, pe ea, ca şi pe cei mai dragi dintre componenţii echipei, o favorizam, obligînd-o să scrie, în lungile noastre călătorii, cînd o pofteam pe scaunul din spate al maşinii şi ieşea (de exemplu, pe Valea Oltului) "Copaci fără pădure". Alte ori venea Tatiana şi mă invita să lucrăm.

    Iubirea şi blestemul, curajul şi temerea, copacii fără pădure – puteţi defini personalitatea şi desti­nul Tatianei Stepa prin aceste coordonate? Sau ar fi prea puţin?

Da, toate acestea, pe care dumneavoastră le-aţi luat din repertoriul Tatianei, îi definesc personalitatea. Şi-i mărginesc destinul. Desigur însă, ea e mult mai mult decît acestea toate. Tatiana Stepa este condiţia umană aplecată asupra unui destin în formă de chitară. Să nu uitaţi totuşi că Tatiana Stepa, aşa cum o consideram eu, numind-o mare cîntăreaţă în anii de după 1989, a fost şi victima invidiei, urii, dispreţului unor colegi de scenă ai săi, oameni talentaţi şi ei, dar neputincioşi să observe drama şi talentul fragilei, dar puternicei lor colege. Îmi amintesc o emisiune la TVR, în care unii dintre cei prezenţi aranjaseră un puci împotriva mea şi a Tatianei, realizatorul principal al emisiunii, regretatul valoros cantautor Valeriu Sterian, atacînd-o direct şi dur, ca şi pe mine. Nici Tatiana, nici eu nu l-am urît. Dimpotrivă, am protestat cînd a fost închis, uitat de prietenii politici şi ofensat. Tatiana este, şi din punctul de vedere al puterii de a ierta, exemplară.  

    Dacă ar fi să o conturaţi pe Tatiana prin intermediul unui poem, care ar fi acela?

Ce poem s-o contureze pe Tatiana? Unul care are ambiţia de a le portretiza pe toate femeile cerîndu-şi iertare de la ele. Un poem pe care Tatiana Stepa îl şi cîntă emoţionant:  

Durerea femeiască
Adrian Păunescu

V-am tot iertat, v-am tot acoperit
Şi, să mai amînăm, nu-i înţelept,
Ar fi să recunoaştem, în sfîrşit,
Femeia n-are, totuşi, nici un drept.

 Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintîi traseu
Şi condamnarea de-a ne urîţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.

 Stăm în picioare, încă de cu zori
Şi vă miraţi că nu mai sînt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?

 Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rînd,
Din cînd în cînd, în burţi, ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, rîzînd.
 
Cînd suferiţi, ne cereţi lîngă voi,
 Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plîngem, cînd vă duceţi la război,
Sau cînd vă speriaţi, la vreun consult.

 Eroic, v-am iubit nelegitim
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.

 Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.

 Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezînd, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
şi nu le înţelege pe femei.

 Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost
Şi-acum, ne omorîm sîrguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.

 Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod cîinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mîinile mereu ni se aspresc.

 Acum, cînd auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuviinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.

 Şi, totuşi, este vorba despre toţi
Sînteţi la fel de răi şi de flămînzi,
Durerea femeiască, pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobînzi.

 Vă e urît cu noi, vă e urît
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Noi nu vă mai rugăm decît atît,
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborît
Şi, pîn-adorm copiii, aşteptaţi.

16 decembrie 1996, Baia Mare

    Pentru un om asemenea Tatianei Stepa, care a trăit şi trăieşte totul la maxim, dăruirea de sine credeţi că înseamnă armonie?

Nu aş vrea să folosiţi toate cuvintele la turaţia maximă, pentru că nu ar fi adevărate. Tatiana Stepa nu a trăit şi nu trăieşte în armonie. Dimpotrivă, este incredibil cum, dintr-o viaţă plină de asimetrii, de nedreptăţi, de uitări şi de umbre ale propriilor erori, Tatiana Stepa reuşeşte să construiască o muzică atît de armonioasă, un mesaj atît de copleşitor şi un destin atît de substanţial. Altfel, cum s-ar explica ciudata şi perfecta sincronizare dintre mizeriile vieţii (care o asediază pe Tatiana şi limpezimea apelului ei muzical? Cine dintre cei care acced la fericire, prin profunzimea şi amploarea muzicii ei, ştie că, la vîrsta ei, bolnavă şi supravieţuitoare a unui cancer nemilos, dar care nu a răpus-o, spre cinstea ei şi a celor ce o îngrijesc, Tatiana Stepa a fost dată afară acum cîţiva ani din locuinţa în care stătea în Sectorul 3, făgăduindu-se concomitent o soluţionare urgentă a cazului, pentru ca ea să trăiască astăzi în gazdă, ca o liceancă? Am intervenit la fostul primar al Capitalei, la următorul primar al Capitalei, intervin la cel ce este astăzi primarul Capitalei, am intervenit la primarul Sectorului 3 şi la toţi oamenii de autoritate. Am vorbit de 10-15 ori de la tribuna Senatului despre această dramă, toţi cei care m-au auzit au dat din cap, au fost miraţi. Şi situaţia încă nu s-a rezolvat, după atîţia ani. Fac precizarea că şi repartiţia pentru vechea locuinţă tot eu i-am obţinut-o. Şi, pe cît îmi este posibil, voi continua să fiu alături de Tatiana. Armonie s-ar numi, în aceste condiţii, viaţa Tatianei?  

   Singurătate, partaj, pe patul părăsit… trei lucruri care pot ajunge, în concepţia Tatianei, la un numitor comun. Consideraţi că totul s-a întîmplat în viaţa artistei ca o "ilogică serenadă"?

Da, aţi găsit bine cele trei noţiuni: singurătatea, partajul şi patul părăsit. Haideţi să recitim "Ilogica serenadă", să vedem cum se ascund toate în ea.  

Ilogica serenadă
Adrian Păunescu

Nu te mai găseam
Şi am scos ocheanul,
Dincolo de geam
Vuia oceanul.

 Ilogica mea serenadă
Dă nume părerii de rău,
Că nu-i e menit să te vadă,
În preajma pervazului tău.

 Pe-aici sînt cetăţi, nu sînt case,
Miroase a muguri striviţi,
Abuzul obloanelor trase
Se cere a fi pedepsit.

 Călugării vin să se-nchine,
Se-aud melodii îngereşti,
La geam eu îţi cînt despre tine
Şi nici nu mai ştiu dacă eşti.

 Ai parte de-acelaşi asediu,
Cu care cîndva te-nvingeam,
Făcliile Evului Mediu
Palpită la tine la geam.

 În ceasul din Turnul Chindiei,
Poruncă dă inima mea
S-atîrne toţi morţii şi viii,
De limbile lui, ca să stea.

 Dar nu-i este dat ca să vadă
Aşa cum prin veacuri mă plimb,
Ilogica mea serenadă,
Se-ntoarce-ntr-un timp fără timp.

Bucureşti – Bergeşti, 16 mai 1995

    Fiecărui cuvînt îi poate fi atribuit un sinonim… din punctul dumnea­voastră de vedere, care ar fi sinonimul pentru Tatiana Stepa?

E frumos jocul de-a sinonimele la care mă provocaţi. Nu ştiu exact ce sinonim i s-ar potrivi Tatianei. Poate că muzica, poate că spovedania, poate că învingătoarea, poate că totuşi condiţia umană. Şi nu doar, aşa, simplu, muzica. Nu, ci muzica terapeutică. Nu doar spovedania, ci chiar spovedania care vindecă. Nu doar învingătoarea, ci paradoxala învingă­toa­re. Nu doar condiţia umană, ci chiar condiţia umană, care cîntă.

   Ce simţiţi atunci cînd, într-un moment de relaxare, închideţi ochii, iar pe fundal răsună glasul Tatianei Stepa?

Dorul de lacrimi. Asta simt şi acesta cred că e superlativul întîlnirii dintre om şi artă: dorul de lacrimi. Şi dorul de scris, dorul de cei ce sînt, dorul de cei ce au fost şi dorul de cei ce vor fi. Adică dorul copacilor însinguraţi de pădure.

Copaci fără pădure
Adrian Păunescu

Spune-mi, pădure cu frunza rară,
Unde-i iubirea de astă-vară,
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure.
În povestea copacilor goi,
Scîrţîind într-o singură uşă,
Este vorba de noi amîndoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.

 Doi copaci fără frunze pe drum,
După cum îi priveşte înaltul,
Doi copaci prin sărutul de scrum,
Aplecîndu-se unul spre altul.

 Toată vara a fost numai foc
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi, prin toamna şederii pe loc,
Cade ultima frunză spre ele.

 În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe,
Alte uşi se aud scîrţîind,
De tomnatecul vînt să se-agaţe.

 Nu mai sîntem decît doi copaci,
Vor veni tăietori să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci,
Pentru flacăra lor muribundă.

 Şi, chiar dacă mă vei mai iubi,
Peste crivăţul iernii ce vine,
Fără braţe, cu ochii pustii,
N-am să am ce întinde spre tine.

Cozia – Rîmnicu Vîlcea, 5 august 1994