A distilat mizeria întregii vieţi în bucuria fiecărei zile

Jurnalul Naţional mi-a cerut să scriu despre latura "veselă" a Tatianei Stepa, ca să nu alunecăm în atitudinea - previzibilă - a acestei ediţii, să nu fie totul sumbru, apăsător în rândurile despre marea artistă, dispărută la doar 46 de ani, la 7 august 2009.

A distilat mizeria întregii vieţi în bucuria fiecărei zile
Andrei Păunescu

Jurnalul Naţional mi-a cerut să scriu despre latura "veselă" a Tatianei Stepa, ca să nu alunecăm în atitudinea - previzibilă - a acestei ediţii, să nu fie totul sumbru, apăsător în rândurile despre marea artistă, dispărută la doar 46 de ani, la 7 august 2009.

Am promis că voi încerca să mă supun. Şi nu mi-a luat mult să-mi dau seama de câte premise, de câte componente ale veseliei a avut parte viaţa Tatianei:

- copilăria săracă, în Valea Jiului, printre accidentele de muncă din subteran ale tatălui, în brutalitatea unei existenţe, câştigate prin muncă grea de toţi cei din jur, care, dacă aveau norocul să apuce vii pensionarea, nu mâncau mai mult de un an-doi din pensie, că-i răpunea silicoza;

- căsătoria grăbită şi plină de speranţă, la 18 ani, cu Gabriel Filipoiu, care i s-a destrămat după numai câteva luni;

- trimiterea la muncă, eminamente forţată, în mină de cei care au interzis Cenaclul "Flacăra" în 1985 şi i-au pedepsit pe cântăreţi, obligând-o pe Tatiana la singura variantă de supravieţuire: încărcarea vagoneţilor de cărbuni, cu acea lopată supradimensionată, "inima lui Stalin", grea şi pentru un bărbat în toată puterea, darmite pentru un trup de femeie de numai 157 de centimetri. Ghinionul ei - nu-i aşa? - că s-a născut într-un oraş în care, dacă minerit nu e, aproape nimic nu e.

Premisele "veseliei" continuă:

- dureroasa alegere a Tatianei, ca mamă, de a nu-i fi ani şi ani alături singurului ei copil, Cătălin Filipoiu, născut în 1981 şi rămas la bunici, la Lupeni, în perioadele când născătoarea lui pleca în turneele Cenaclului (1982-1985) sau după ce ea a venit la Bucureşti în 1994 să se (re)afirme;

- permanenta căutare a iubirii adevărate, peste care a dat în prea puţine halte ale sufletului ei uriaş şi pe care a plătit-o cu dobânzi mult mai mari decât beneficiile, mereu risipite;

- prima manifestare a unei tumori periculoase în 1996, pe care nu a operat-o, spunându-mi că, decât să nu mai fie întreagă şi să nu mai aibă speranţa că poate avea încă un copil, mai bine riscă să moară femeie decât să trăiască fără posibilitatea unui nou orizont matern;

- accidentele şi lanţul de suferinţe ale familiei: mama - casnică, tatăl şi fraţii - toţi trei mineri, de la care primea veşti mai ales proaste, ce o trimiteau către Lupeni, cu bani, medicamente şi o proteză pentru piciorul amputat al tatălui sau către Ungaria, unde se stabilise de mai mulţi ani fratele ei mai mic, Dan;

- revenirea bolii cu violenţă în 2001 şi, mai ales, în 2004, când i s-au mai dat de trăit cel mult cinci  luni, iar ea, Tatiana, acest fenomen al naturii muzicale şi medicale, s-a încăpăţânat să reziste încă cinci ani, în infernale şedinţe de chimioterapie, internări, operaţii, recuperări, tratamente medicamentoase şi diete de păcălire a cancerului, cărora, din păcate, le-a pus de-a curmezişul ţigara, anulând o mare parte din efortul însănătoşirii;

- sesiunea-şoc de morţi din familie de la începutul anului 2008, când Tatiana a făcut de câteva ori naveta între Capitală şi Lupeni, în doar câteva luni, ca să fie alături de tatăl ei, Vasile, de mama ei, Maria, şi de fratele ei, Vasile, la trecerea dinspre suferinţă înspre moarte şi de pe pământ în pământ;

- nesfârşita (parcă) mutare periodică din casă în casă, din chirie în chirie, după plecarea din Lupeni în Bucureşti: Str. Dionisie Lupu - Str. Popa Soare - Bd. Brâncoveanu - Str. Năsăud, până chiar în ultimul an de viaţă, căci Tatiana nu a avut niciodată o casă a ei în Bucureşti, desigur, până la mormântul de pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu, unde este vecină, în diagonală, în acel scuar, cu Anda Călugăreanu şi peste rânduri cu Vali Sterian, Florian Pittiş şi atâţia alţi oameni ai spiritului.

Premisele "veseliei" pot continua fără număr, pentru că, în afară de talent şi de dăruire, Tatiana a fost una dintre deţinătoarele celui mai bogat zăcământ de suferinţă şi de nenoroc din câte au fost lăsate pe pământ. Şi, totuşi, aşa cum nufărul creşte, inexplicabil de curat, din noroi, din mlaştină, Tatiana şi-a transformat minereul de amărăciuni şi suferinţe în bucuria de a trăi până la capăt. Până şi când stătea pe patul de spital, chinuită de durere, în ultimele luni, în ultimele zile, Tatiana avea puterea să fie ironică, să încerce să râdă, chiar dacă, fizic, tentativa unui zâmbet îi era oprită de durere: "Ei, lăsaţi, lăsaţi...", ne răspundea ea, luându-ne peste picior, când îi spuneam că se va face bine, că va trece şi peste asta, pentru că oamenii o vor cât mai repede înapoi pe scenă, pentru că o cred cea mai importantă folkistă a României.

Despre cele triste, amare, dure, nedrepte ale ei, păstrez în memorie şi în jurnale materie cât pentru o epopee. Despre celelalte, mai mult sau mai puţin vesele, încerc să încheg măcar un capitol, ca într-un lanţ eterogen, aleatoriu şi subiectiv de răscoliri.

Niciodată, Tatiana nu a uitat, când m-a vizitat, să-i aducă boxeriţei mele, Bora, ceva de ronţăit, napolitane sau sărăţele, deşi căţeaua mea îi îngrozise pisica, pe Lucky cea albă, când am trecut odată pe la ele, prin Strada Popa Soare, iar mâţa, ca să nu rişte confruntarea făţişă, a făcut din două salturi drumul de pe pat până pe tocul uşii şi de acolo, urgent, până pe dulap, de unde a coborât mult după plecarea noastră, sub jurământul Tatianei că agresoarea canină a părăsit imobilul şi chiar Sectorul 2.

Prin 1996, o cunoştinţă comună a noastră s-a sinucis. Dar nu a murit, pentru că, în graba de a o termina cu viaţa (dezamăgire din iubire, evident!), a luat toate pastilele din sertar, fără să citească prospectele şi să se uite că pe-acolo erau mai mult aspirinuri, paracetamoale, vitaminuri, siroape de tuse şi antibioticoase contra ciupercilor. Or, din aşa ceva nu se moare, ci se capătă, cel mult, nişte boli de viaţă lungă pe stomacul zdrelit. După un telefon bâiguit şi agonizant, am mers la fată acasă, am chemat şi doctorul, care, după ce a venit într-un suflet să salveze sinucigaşa, a văzut ce pilule neletale fuseseră ingurgitate şi a rezolvat totul punând-o pe sinucisă să vomite lejer. în acest timp, eu şi Tatiana căutam lapte, noaptea, pentru curăţat burtica deprimată. Pe dinăuntru. Era prea târziu pentru laptele de ieri şi prea devreme pentru lăpticul de mâine, aşa că am umblat pe la toate nonstopurile, dar nu am găsit decât lapte praf la un butic din Piaţa Domenii. Şi am tras concluzia că nu e bine să te sinucizi noaptea, fiindcă îi pui pe drumuri pe prietenii salvatori, când toate magazinele sunt închise.

Prima călătorie pe care am făcut-o împreună în afara ţării a fost în toamna lui 1995, când l-am însoţit pe tata în Croaţia, unde fusese trimis de Consiliul Europei să supravegheze alegerile. Eu eram şoferul micii delegaţii româneşti, iar Tatiana era asistenta-secretară a lui Adrian Păunescu. După un drum greu prin România şi Ungaria, timp în care am şi cântat, s-au şi dictat versuri, am ajuns în Croaţia, la Zagreb. A doua zi, am atins şi destinaţia finală de pe malul Adriaticii, în localitatea unde A.P. primise mandatul să observe procesul electoral al statului condus de radicalul Franjo Tudjman: Pula. Dă-o-ncolo! Chiar aşa?, am spus cu toţii când am văzut plăcuţa de la intrarea în frumoasa staţiune. Din toate oraşele şi satele Croaţiei, tocmai asta i-a căzut lui A.P. în responsabilitate? Nici nu putea refuza misiunea, dată de Consiliul Europei de la Strasbourg, prin prietenul său, lordul britanic Finsberg. A şi trimis de acolo, prin fax, o corespondenţă la ziar, pe care a dictat-o Tatianei, cerând iertare cititorilor pentru numele locului din care se vedea obligat să consemneze că trimite articolul. Atunci a găsit Tatiana prilejul să-mi spună că, pe când era mic, Cătălin nu putea pronunţa corect cuvântul "temperatură" şi, dacă era răcit, se plângea că are "telempulă". Tot în urma acelei deplasări, eu şi Tatiana am păstrat o amintire de care am râs şi-n somn ani şi ani, pentru că părea extrasă din filme şi gaguri: de la atâta mâncare (fructe de mare, sosuri iugoslave, deserturi de toate felurile), o călătoare preţioasă, aflată în acelaşi microbuz cu noi, plin de europoliticieni fandosiţi, nu a mai rezistat serpentinelor şi stomacul ei plin cu alimente rafinate a redat mediului înconjurător bucatele, după cum urmează: un sfert pe bancheta maşinii, un sfert pe pantalonii diplomatului de lângă ea, un sfert pe gulerul şi pe spinarea unei nemţoaice (care ar fi fost, oricum, la fel de acră) şi ultimul sfert pe marginea drumului, sub cerul înstelat al Coastei Dalmate. Mirosul acelei întâmplări ne-a înţepat nasul până în noul mileniu.

Tatiana a moştenit câte ceva esenţial de la ambii  părinţi: talentul muzical (părinţii i s-au cunoscut cântând împreună la reuniuni), sârguinţa, rezistenţa în faţa suferinţei. De la tată a moştenit, în plus, şi plăcerea lecturii. Electricianul de la Mina Lupeni, originar din Roman, căruia colegii îi spuneau "Doctorul Stepa" pentru că rezolva orice problemă cu imaginaţie şi profesionalism, chema uneori, în zilele de salariu, copiii de pe stradă în faţa porţii şi le dădea 5 lei celor care ştiau cele mai multe versuri din "Luceafărul" lui Eminescu. Mereu cumpăra cărţi mai multe decât ar fi permis bugetul familiei, iar soţia sa, olteancă din Gorj, cu fireasca grijă pentru ziua de mâine a familiei de cinci suflete, îl boscorodea când îl vedea citind: "Ce, mă, dai la facultate?". Superior, ironic, doctorul  Stepa nici nu ridica privirea din cărţile de istorie, de versuri şi de proză, dar răspundea apăsat, neînţeles: "Măi femeie, tu ai auzit, măi, cine e Sincheviţ?". I se părea un gest suprem de legitimare a cheltuielii pe cărţi să-l invoce pe prozatorul polonez Henryk Sienkiewicz, al cărui nume are o ortografie ce oboseşte şi un erudit, darmite o casnică din Valea Jiului.

· Tatiana povestea, cu dragoste şi cu ironie, cum mama ei, vegetariană convinsă zeci de ani, se ambiţiona să-şi crească propriile găini în curte, pentru cei ai casei. Dar aproape în fiecare an venea câte o molimă "neaşteptată" şi omora păsăretul, exact când cheltuiala pe grăunţe şi pâine era făcută, dar beneficiile nu fuseseră culese încă. Tatiana o îndemna, cu binele, cu logica argumentelor, să nu se mai chinuiască, să cumpere, când are nevoie, ouă sau carne, că ar ieşi mult mai ieftin şi cu mai puţină muncă. Dar femeia continua, sisific, prăsirea sârguincioasă a găinilor, de care nu se bucura aproape niciodată. Căci venea iarăşi aceeaşi molimă, deşi nimeni nu se alerta că poate începe "aviara gripa" planetară. Maria Stepa se bucura însă că are păsăretul acolo şi curtea îi e plină de viaţă. Până la următoarea molimă, care se lăsa cu alte mirări, noi oftaturi şi regrete până la următorul lot de pui de-o zi. Transpusă în lumea spectacolului, această sârguinţă a fost preluată şi de Tatiana, care construia la fiecare spectacol un turn ce se dărâma o dată cu plecarea spectatorilor acasă, pentru a fi reluată construcţia la concertul următor.


Cuvintele de mai sus sunt doar câteva aşchii din ceea ce a fost Tatiana, cea care, din toată suferinţa ei, când a auzit că sunt foarte supărat, chiar disperat, mi-a trimis la 14 martie 2008 un SMS care a reuşit să mă mai pună pe picioare: "Eşti OK?", mă întreba tot ea, care nu era deloc bine, încercând să mă facă să uit indispoziţia mea, care era un fleac, faţă de tragedia pentru care ea deja se pregătise încă de la 8 septembrie 2004. Atunci, mă invitase la ea, să-mi arate hainele de înmormântare, pe care tocmai şi le cumpărase - un costum bej din două piese: "Mi l-am luat, să fiu sigură. Mai am de cumpărat o bluză maro, neapărat pe gât. Aşa vreau să fiu îmbrăcată". Eu şi Magda Puşkaş i-am sugerat să nu mai vorbească prostii, iar Tatiana ne-a retezat-o imediat: "Nu-mi mai sugeraţi voi nimic, că nu sunteţi de la sugerători!".

Nu credeam atunci, în 2004, că va mai rezista cinci ani, când i-am aflat diagnosticul fatal.

Nu credeam la 9 septembrie 1982 că adolescenta care tocmai debuta la Cenaclul de la Făgăraş avea să devină cea mai impresionantă prezenţă a folkului nostru. Şi nici că eu îi voi scrie câteva rânduri, ca semn că e muritoare, că e nemuritoare.