Aripi albe

Mariei Gheorghiu îi este din ce în ce mai greu să-şi adune gândurile şi să vorbească la timpul trecut despre Tatiana. Şi, totuşi...pentru drum

A pierdut o dată cu ea o parte din echilibrul ei interior, unul din punctele ei de sprijin, "pentru că Tatiana a fost unul din puţinii oameni cu adevărat buni dintre jurul meu". Maria Gheorghiu ne-a spus că Tatiana "ştia întotdeauna să treacă peste lucrurile urâte şi grele din viaţă ei, cu o glumă, cu o poveste hazlie sau, în cel mai rău caz, cu o tăcere care se prelungea imediat într-un zâmbet (cât de amar, doar ea ştia!). Nu am văzut-o niciodată plângând, şi asta pentru că sufletul ei tot era o lacrimă, dar nu a ei, a noastră! Aveai impresia că ar fi strâns toate durerile lumii, sublimându-le în cântec şi nelăsând să răzbată de dincolo de mască nimic. Există în fiinţa ei o aură atât de puternică pe care doar spiritele înalte o au. Era clar pentru mine că fusese trimisă cu treabă, aici pe Pământ. Şi a reuşit să-şi ducă la capăt misia încredinţată. Se ştie, Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce, dar în cazul ei, cred că răstignirea a fost prea mare şi în final a învins-o. Nu ştiu de ce, dar îmi vin în minte acum versurile lui Octavian Paler care, cred, ar putea defini starea de graţie la care ajunsese Tatiana, la final de drum:  «... sărbătoarea s-a terminat, îmi aştept pedeapsa lângă tribunele goale... şi înainte de-a mă învinge, Soarele m-a făcut fericit!». Asta cred că a trăit la malul mării, la Folk You!, în ultimul ei recital cu adevărat magnific, cea mai curată şi mai sfâşietoare voce a folkului românesc. Mi-aduc aminte de ultima ei îmbrăţişare, din seara zilei de 31 iulie, când am felicitat-o după recitalul din Vamă şi când am ştiut clar că ASTA A FOST! A ars pe scenă, ne-a dăruit cu o generozitate pe care doar marii artişti o au tot ce mai rămăsese viaţă în ea. Ştia şi ştiam asta şi ne rugam doar la o minune pe care numai Dumnezeu o putea face. Una dintre cele mai grele misiuni pe care le-am avut de când sunt pe scenă a fost să-mi duc la bun sfârşit rolul de prezentator al festivalului, pentru că, după ce am privit-o în ochi la ieşirea din scenă, am simţit cum se prăbuşeşte în mine o lume. Lumea reală, cea de pe pământ, a Tatianei Stepa se sfârşea. Se pregătea să-şi pună aripi de drum. Am scris un cântec în urmă cu puţin timp înaintea plecării ei, crezând, în vanitatea mea, că e al meu. După prima strofă, ca un trăsnet, un gând m-a străbătut şi am realizat că acesta este de fapt cântecul ei şi că problemele mele de viaţă nu sunt nici pe departe cele care mă îndemne să cânt pentru mine aşa: «Îmi pun aripi de drum, numai lui mă supun, drumu-i lung şi greu de parcurs... de nu voi putea să m-apropii de-o stea, am să cred că ceru-i prea sus». Spusesem, acolo, la Vamă, că dacă dragostea şi preţuirea noastră ar fi fost de ajuns, Tatiana ar fi fost un om bogat care ar fi trebuit să trăiască 100 de ani. Din păcate pentru noi, şi Dumnezeu avea nevoie de ea, să-şi întregească armata de îngeri. Nu-mi place să umflu cuvintele şi nici să le dau cu foarte mult sclipici ca să strălucească, dar dacă ar trebui să merite cineva astfel de cuvinte din partea noastră, a tuturor, cu siguranţă numele ar fi TATIANA STEPA! Un artist desăvârşit, un prieten adevărat, un om bun aşa cum din ce în ce mai rar întâlneşti", a încheiat Maria Gheorghiu.  

De atunci spre acum...
"Era Tatiana Stepa aterizată de la Lupeni aici, în Capitală, la Liceul de Arhitectură şi Construcţii, uşor descumpănită, poate, de diferenţa de tumult şi agitaţie dintre orăşelul ei minier şi Bucureşti. Cu cei 7 ani de-acasă făcuţi la zi, nu la fără frecvenţă, şi cu o mare ambiţie de a-şi demonstra calităţile, punea multă pasiune în ceea ce făcea. Pe parcurs, după ce am început să-mi completez golurile în ceea ce o privea, am şi înţeles-o (zic eu) cu adevărat. Că nu i-a fost uşor este de-acum notoriu. Că a trebuit să facă şi gesturi putând fi taxate drept compromisuri, poate. Dar (eu cel puţin) nu le-am considerat niciodată ca fiind astfel şi nu am judecat-o niciodată. Dacă au fost, au fost NECESARE! Nu vreau să dezvolt subiectul, pentru că nici nu-mi face plăcere şi nici nu ar ajuta la nimic. Pe de altă parte, nu fac parte nici din categoria celor care nu de mult strâmbau din nas auzindu-i numele sau piesele, iar acum, DUPĂ, se bagă în seamă dându-se loviţi de compasiune din prietenie. În rest, iertaţi-mă că îmi permit să rămân la propria mea imagine în ceea ce o priveşte pe Tatiana!" (Teodora Ionescu)