Darurile Tatianei

Se spune că fiecare om când se naşte primeşte de la Dumnezeu mai multe daruri. Tatiana a primit şi ea trei mari daruri: o voce care avea să mângâie multe suflete, un copil pe care l-a iubit cu toată fiinţa ei şi nişte prieteni cum rar întâlneşti, care i-au rămas alături până-n ultima clipă.

În zilele noastre, când este din ce în ce mai dificil să găseşti oameni care să dăruiască, Tatiana a ştiut nu numai să preţuiască ceea ce a primit, dar şi să ofere ceea ce a avut ea mai de preţ: sufletul ei. Ca mulţi alţii, eu am crescut cu cântecele Tatianei. Copil fiind, mă întrebam mereu cum o arăta omul în care Dumnezeu a aşezat o voce atât de tulburătoare. Peste ani am înţeles ce înseamnă să te dăruieşti. Iniţiasem un proiect în care oameni dăruiţi se dăruiau pentru cei care se aflau în necazuri, în nevoi. Este vorba despre o colecţie de CD-uri pentru copii, care fie că le erau oferite în dar, fie că din ceea ce se obţinea din vânzarea lor aceştia erau ajutaţi. Aşa am cunoscut mai mulţi actori sau artişti mari, aşa am cunoscut-o pe Tatiana.

CREDINŢĂ
Numai că proiectul nostru avea un mare duşman: boala ei. Se gândea să vorbim şi cu Florin Săsărman şi să realizăm un CD numai cu cântece creştine. Acesta avea să rămână însă un proiect despre care vorbeam din când în când. De altfel, nici nu mai era important, importantă era numai sănătatea ei. Iar eu nu puteam să fac nimic altceva decât să mă rog. Credinţa mea că îi va fi bine o întărea şi pe ea. Dar aşa cum se întâmplă de multe ori, în viaţă primim nu numai ceea ce vrem noi. Fiind duhovnicul ei, am căutat până în cea din urmă clipă să o întăresc. De multe ori, nici nu prea era nevoie pentru că ea avea o forţă de neimaginat pentru un om care luptă cu o aşa boală cumplită. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost puterea ei de a lupta şi, de asemenea, puterea de a ierta. A dăruit foarte mult în viaţă, mai ales dragoste. Îşi iubea foarte mult copilul, prietenii şi publicul. Şi asta s-a văzut foarte bine când şi-a adunat ultimele puteri pentru a participa la festivalul de anul acesta de la Vama Veche. Când am văzut-o ultima dată, înainte de operaţie, mi-a zis ceea ce a zis tuturor prietenilor apropiaţi: "Să aveţi grijă de Cătălin!".

DURERE ÎNVINSĂ
Atunci când am văzut că nu mai reuşea să-şi ascundă deloc durerea şi când parcă renunţase la luptă, mi-am dat seama că se va întâmpla ceea ce ne provoca tuturor teamă. Tatiana era un om credincios. A compus mai ales pe versurile lui Adrian Păunescu, însă a scris şi ea versuri. Cred că testamentul ei religios ni l-a lăsat în cântecul ale cărui versuri le-a scris chiar ea: "Dă, Doamne, iarnă!". Este de fapt o rugăciune, rugăciunea Tatianei. Aici Îi cere lui Dumnezeu să împartă cu ea toate greutăţile vieţii. Şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea ei. A împărţit cu ea durerea din lacrimă şi i-a dăruit mângâierea şi alinarea, a împărţit cu ea tăcerea şi singurătatea nopţii, a împărţit cu ea trădarea şi i-a  şters chinul, a împărţit cu ea minciuna azvârlită pe singurătate şi a pus în locul ei linişte, a împărţit cu ea tristeţea şi durerea şi, în cele din urmă, totuşi şi iubirea, aşezând peste toate iarna de peste veac.

UN COPAC DREPT
Totdeauna am ascultat şi am privit acest cântec ca pe un testament spiritual al Tatianei. De altfel, cuprinde în el tot zbuciumul vieţii ei. O viaţă zbuciumată prin care a trecut cu mult curaj, cu optimism şi mai ales cu puterea de a lua în râs durerile şi necazurile. Aşa o ştiau şi prietenii, mai mereu gata să facă haz de necaz, oricât de greu ar fi fost. Era minunat cum totul se înveselea în jurul ei, cum toţi se simţeau bine. Este amuzant felul în care ne-am cunoscut. Am sunat-o, i-am spus cine sunt, i-am vorbit despre proiectul pe care voiam să i-l propun. Peste un timp, când trebuia să ne vedem, i-a spus unei prietene că merge să se întâlnească cu "directorul de la biserică". Aşa mi-a spus multă vreme până când am devenit "părintele sufletului ei". Tatiana a fost un suflet curat, care a iubit şi s-a dăruit mult. A fost un copac fără pădure care şi-a oferit aproape toate frunzele celor dragi şi celor care o ascultau. Şi asta până când a fost să-şi doarmă somnul veşnic lângă un copac fără frunze, cum s-a obişnuit să fie ea toată viaţa.