Fără regii

"Avem vii în minte nenumăratele clipe petrecute împreună, la Reşiţa sau la Bucureşti, cu cântece, glume şi poezii care ne dădeau senzaţia că suntem veşnici", spune Cristian Buică.

Cristian Buică a cunoscut-o pe Tatiana la Cenaclul Flacăra, în 1983. Pe atunci se numea, încă, Tatiana Filipoiu. După Revoluţie, când poetul Adrian Păunescu a reluat cenaclul sub numele de "Totuşi Iubirea", cei doi folkişti s-au apropiat cu adevărat. O lungă perioadă au lucrat împreună la fundaţia şi editura domnului Păunescu. "Am încercat să înţeleg, cât de cât, focul care mocnea în Tatiana, redevenită Stepa. Spectacolele în care eram artişti, dar şi angajaţi, cu sarcini multiple, au adus între noi un soi de camaraderie aproape cazonă. Vârtejul acelor evenimente ne obliga să facem totul repede şi foarte bine, astfel că ajunsesem să ne înţelegem din priviri. Iar faptul că pe scenă cântam împreună, de cele mai multe ori, ne-a făcut să ne completăm foarte bine şi muzical, cu toate că stilul nostru era diferit." A urmat apoi o prietenie de familie. Soţia lui Cristi, Dana Buică, şi Tatiana s-au plăcut din primul moment, având o mulţime de trăsături comune. De asemenea, Cătălin, fiul Tatianei, şi Ciprian Buică au legat o prietenie frumoasă. Cristian Buică îşi aminteşte cu dragoste şi nostalgie nenumăratele clipe petrecute împreună, la Reşiţa sau la Bucureşti, cu cântece, glume şi poezii care, spune el, "ne dădeau senzaţia că suntem veşnici".

După anul 2000, Cristian Buică a hotărât să părăsească Bucureştiul. Înainte ca el să revină la Reşiţa, Tatiana i-a mărturisit că, orice ar fi, ea nu pleacă din Bucureşti. Valea Jiului nu era deloc o alternativă. Simţea că urmează vremuri foarte grele şi aşa a şi fost. "De câte ori aveam treabă prin Bucureşti, stăteam la ea şi, de multe ori, am găsit-o singură şi foarte tristă. Odată am găsit-o într-o stare foarte gravă. Nu putea să se ridice din pat şi avea nevoie urgentă de medicamente. I le-am luat imediat, de la farmacia de peste drum. Când şi-a revenit, a început să plângă şi să-mi povestească prin ce trece... Poate, vreodată, vom scrie povestea vieţii ei, aşa cum a fost, fără farduri şi fără regii." Răsfoind fotografiile pe care i le-a dăruit cu dragoste Tatiana, spre publicare, Cristian îşi aminteşte: "În măsura în care Dumnezeu i-a dat harul cântecului şi vocea colosală, i-a dat să trăiască şi evenimente greu de îndurat. Şi-a îngropat tatăl, mama şi fratele în timp ce făcea chimioterapie... Nu ştiu câţi oameni ar putea face faţă unor asemenea anomalii". Ne amintim, revedem cât era de frumoasă... Şi cum putea fi uneori veselă şi exuberantă, ascuzând pentru moment rana cumplită a iubirii ei mistuitoare, neîmplinite. "Erau mulţi bărbaţi care o curtau. Părea insensibilă la toţi. Atunci mi-am pus în cap să o mărit cu un prieten care avusese, de asemenea, mari decepţii în dragoste. Zis şi făcut! După o vreme, i-am destăinuit planul meu şi am întrebat-o de ce nu a mers. Iar ea mi-a zis: «Simplu! Nu m-a săgetat!!!»". A trecut puţin peste un sfert de secol de când Cristian Buică a cunoscut-o pe Tatiana Stepa. Iar acum ne împărtăşeşte convingerea sa: "Noi, cei care am rămas, trebuie să spunem lumii, necontenit, că a fost odată Tatiana Stepa...".

Ascundea un mare tragism
Dana Buică a cunoscut-o pe Tatiana în anii '83-'84. "Ne vedeam, ne vizita la Reşiţa... În ultima vreme mi-a spus că e timpul să vină din nou pe la noi împreună cu Cătălin, fiul ei. De vreo 3-4 săptămâni nu a mai răspuns la telefon. Joi seară, 6 august, spre asfinţit, am hotărât că o voi suna pentru ultima dată, gândindu-mă că dacă nici acum nu răspunde, asta e... A răspuns. Şi mi-a spus că mă va aştepta oriunde, nu contează la care poartă... Nu ştiam că este în spital şi nici că tocmai făcuse o nouă operaţie. De unde să ştiu? Cu o voce care nu mai părea din această lume, mi-a spus că mâine va pleca. «Unde să pleci, femeie?», am întrebat-o. «Ei, ştii tu, pe drumul acela fără întoarcere...» Mi-am dat seama că situaţia era gravă, dar abia a doua zi, când am aflat că a murit în zori, am înţeles că îşi trăia, conştient, aproape vizionar, sfârşitul. Era prietenă, prietenă bună. Extraordinară. Dar era şi foarte, foarte tristă. Ştia că trebuie să-şi ducă crucea. Dar te încuraja tot timpul, chiar dacă ea era cu un picior în groapă. Putea râde în hohote, dar ascundea un mare tragism. Eu cred că pe plan sentimental nu a fost niciodată împlinită."

Viaţa răstignită pe o chitară...
Uneori râdea şi spunea bancuri ca nimeni alta. Povestea situaţii trăite, cu un umor nebun. Deschisă, firescă, primid elogiile cu modestie şi absenţele cu îngăduinţă, Tatiana şi-a apărat până la capăt taina. Dăruia celor din jur bucuria clipei, pentru a se ascunde adesea, la umbra singurătăţii şi modestiei sale.

Am cunoscut-o cu peste zece ani în urmă, la ziua poetului George Ţărnea. Ore în şir am privit-o şi ascultat-o, era veselă, splendidă...  Mi-a dăruit caseta sa, intitulată, (cum altfel?) "Singurătate". "Clarei, cu drag, acestă parte a sufletului meu! Tatiana Stepa, 092 145 517". Culmea, chiar ea mi-a anunţat peste câţiva ani, printr-un mesaj matinal, dispariţia poetului George Ţărnea. După o vreme, a compus piesa "Iubirea de lut", pe versuri luate dintr-o carte a mea mai veche. "Va arde, va arde iubirea de lut/ Pe tot ce-am trăit, două cruci au crescut!" Mărturie tragică, a întâlnirii noastre. Întâlniri prelungite în locuinţa ei, din Strada Popa Soare, serile de la "Casa Eliad" şi câte şi mai câte, îmi par acum daruri pierdute. Este un privilegiu să o fi întâlnit pe Tatiana. Este un privilegiu şi pentru cei care o vor descoperi de acum înainte.

Un alt mesaj matinal ca un cuţit între omoplaţi, la început de august m-a lasat brusc şi dureros, văduvită de certitudinea unei frumuseţi inegalabile. Frumoasă şi luminoasă a fost Tatiana, cea care şi-a răstignit viaţa pe o chitară. A avut puterea de a de a nu-şi face din biografie material promoţional. A înţeles că destinul ei, întrupat în cântec dezlănţuit cu disperare şi cu jale, transcede lumi jefuite de strigăt. Nopţile ei de luptă cu boala, singurătatea şi dezastrul, le-a ridicat spre cer, cu o smerenie coborâtă din icoană. Probabil că acum, ea adună lacrimile noastre, le limpezeşte în rugăciune şi le aşează ofrandă îngerilor... Şi-a purtat destinul ca pe un blazon, cu o demnitate care ar trebui să ne devină lecţie de viaţă. Lecţia Tatiana Stepa. A trecut printre oameni ca printre crini imperiali. Acum, când îmi îmbătrâneşte inima de durere şi neputinţă, o văd alergând, învolburată în mantie albă, chiar dacă a trecut de mult linia de sosire. Drum bun, Tatiana Stepa! (Clara Mărgineanu)