Şi totuşi, există...

Unii oameni pe care-i întâlneşti pe parcursul vieţii lasă în urma lor un dor veşnic. Sunt momente când ţi-e atât de dor de cineva încât l-ai smulge din amintiri ca să-l poţi îmbrăţişa cu adevărat. Aşa ne-a spus Magda Puşkaş, dar şi Ioan Florian, din Cluj.

În Anul Domnului 2008, pe ţărmul unei mări dragi, în cadrul unui festival de notorietate, Magda Puşkaş îi dedica surorii ei de suflet şi cântec, Tatiana, o "Baladă de-nourare". "Până dincolo de dor,/ Coborât-am să-mă-nnor/ Cu tristeţea să mă-nchid/Într-o lacrimă de frig." A venit anotimpul în care, uite, verbele noastre au căpătat cenuşiul trecutului, dar dacă vom aplică dialectul inimii inventat de Tatiana şi lăsat nouă prin cântecele sale, târziul şi trecutul vor avea numai valoare istorică în muzeul sentimentelor adevărate. "Până dincolo de mine/Am plecat cu nu ştiu cine/ Prin tăceri mă videcam/ Dintr-o lacrimă cântam." Ea ne-a dăruit fiecăruia mai mult decât ne aşteptăm şi a făcut-o printr-un amestec unic, original, de ingrediente: responsabilitate faţă de darul cu care a binecuvântat-o Dumnezeu, abilitatea de a gândi şi conversa cu umor şi bun simţ, atitudine de învingător în faţă încercărilor vieţii. Şi pentru că marile realizări, marile pasiuni presupun multă energie şi mari riscuri, a trăit anii cu care a fost hărăzită cu intensitatea unei fuziuni nucleare a lutului stelar. "Până dincolo de dor/ Dor prin lut trecut/ Dincolo de lume, de mine/ Printr-o lacrimă cântam/ În tăceri visam/ Că mă pot acolo ascunde." Dar nu cred că e cazul să socotim anii, ci  să numărăm zilele fericite. Din ele şi-a generat forţa ca din tristeţe să fie bună, multiplele încercări au făcut-o mai puternică şi, după toate acestea, a rămas umană, găsindu-şi propriul mod de a fi fericită, transformând în valoare tot ce i-a ieşit în cale. "Până dincolo de fir/ Am plecat ca să mă mir?/ Şi simţeam şi mă miram/ Că prin cântec reînviam." Şi atunci când boala i-a atins trupul, Domnul i-a dat înţelepciunea de a se exprima arătând importanţa darului care e iubirea şi viaţa, luptând pentru ele până în ultima clipă. "Până dincolo de lume/ Am plecat spre nu ştiu unde/ Prin tăceri mă vindecam/ Dintr-o lacrimă cântam." Moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea.  

Prin "Vă las cântecele mele" şi-a asigurat tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte sufletească. Nu ne rămâne decât să ne hrănim din ele nemurirea sufletului cu toate acestea azi, pentru mâine poate fi prea târziu. "Colo dincolo de dor/ dincolo de fir/ Într-o margine pluteam/dintr-o lacrimă cântam/prin cântec reînviam."

"Tatiana nu se simţea «un copac fără pădure», spune Ioan Florian. Ne avea pe noi, cei apropiaţi, avea publicul de toate vârstele care, deopotrivă, o admira şi îndrăgea. Ea ne îndemna, ca oameni, să nu ne izolăm şi să rămânem cu suferinţa iubirilor pierdute, cu regretele, ci să ne trăim frumos viaţă pentru că «totuşi, există iubire». Acum, că ne-a lăsat prin testament muzical şi cântecele sale, îi vom urma îndemnul de a iubi tot ce are viaţă şi viaţă însăşi care merită trăită."