Ultimul bal

Vineri, 31 iulie 2009. În aparenţă, o dată ca oricare alta. Pentru mulţi dintre noi însă va rămâne veşnic în suflete, pentru c-a fost ultima oară când am văzut-o şi ascultat-o pe o scenă pe Tatiana Stepa.

Se zice că aceia care iubesc mult pe cineva nu-şi pot da duhul împăcaţi dacă nu văd acea persoană lângă ei, pe patul de moarte. Mult trebuie că ne-a iubit Tatiana dacă în ultimele luni de viaţă repeta că tot ceea ce-o mai ţine în viaţă e gândul c-o să mai cânte o dată la Folk You! Din februarie încoace, starea sănătăţii ei s-a înrăutăţit văzând cu ochii, dar sufletul ei puternic i-a poruncit trupului său firav să reziste până la festivalul de folk atât de drag ei. A rezistat, a venit, ne-a cântat şi... a plecat!

Cântecul ei de lebădă a sunat deopotrivă cald şi sfâşietor. Aşa cum a cântat întotdeauna. Nu-s în măsură să emit verdicte, poate n-a fost cea mai frumoasă voce din folk, dar cea mai tulburătoare a fost cu siguranţă. Ascultând-o, poate nu te prosternezi ca atunci când te uiţi la Pieta, dar îţi aminteşti brusc că eşti un simplu om, că ai iubit mult, dulce şi amar, că ai trădat şi ai fost părăsit, că a fost şi frumos, şi îngrozitor, că-ţi vine să iei totul de la capăt, chiar dacă n-ai mai multă minte ca altădată, că nu regreţi nimic... Te ia cu furnici pe şira spinării, îţi dau lacrimile-n colţul ochilor, îţi vine ori să te ridici în capul oaselor, ori să cazi în genunchi în faţa ei.

Lumea de la ultimul Folk You! al Tatianei, alcătuită din mii de inşi, de la copii la persoane ajunse la senectute, a simţit toate astea. Foarte puţini cunoşteau adevărata ei stare de sănătate. În scurtul răstimp pe care viaţa şi moartea i l-au lăsat între recitalul de la Vama Veche şi călătoria în lumea de lumină, Tatiana a vorbit cu Ileana şi Romulus Vulpescu, "părinţii ei de Bucureşti", cărora le-a spus cât era de fericită că a mai cântat o dată la Folk You!. Cine a fost acolo ştie că tot ce am scris mai sus a fost adevărat. Publicul Tatianei era totuna cu ea. A urcat pe scenă cu doi dragi prieteni ai ei, Magda Puşkaş şi Constantin Neculae. A cântat şi singură, şi acompaniată de ei. A primit ultimele flori pe o scenă. "Răsai asupra mea, lumină lină", a intonat Tatiana singură, primele acorduri din melodie, apoi împreună cu toţi, în picioare. La fel, "Rugă la malul mării", o piesă compusă şi lansată anul trecut în cadrul acestui festival; apoi a împărţit cu noi "Lumea de 20 de ani" şi "Cana cu vin". După o călătorie prin Atlantida, ghidaţi de glasul Magdei, Tatiana ne-a plimbat pentru ultima oară printre "Copacii fără pădure". Unul dintre momentele în care, o dată cu ea, ne-am desprins parcă de cele lumeşti. Îi ascultam vocea îngerească şi-i vedeam ochii care ne priveau deja din altă lume, cuprinzându-ne pe toţi. A fost felul ei particular de a-şi lua rămas bun, implicându-ne şi pe noi în "făcutul bagajelor" spre dincolo... Sufletele noastre nădăjduiesc că i-a fost mai uşor, ştiind cât de mult o iubeam. Ultimul concert, ultima seară, ultima piesă, ultimele ei cuvinte: "Ne despărţim în această seară spunând că «Totuşi, există iubire»". N-o să uităm asta. Tu ai fost şi rămâi iubire, Tatiana!