Nu va ajunge star niciodată

Muzica lui Tudor Gheorghe este o replică la îndobitocirea poporului român prin ma­nelizare. N-o spunem numai noi, ci şi publi­cul pe care maestrul şi l-a cultivat.

Marin So­rescu spu­­nea că atunci când îi ascultă muzica are confirmarea că poezia românească - populară sau cultă - poate mişca munţii. Însă, „problema mea, inhalând prin toţi porii melodia fiinţei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admiraţie şi mân­drie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai uşor să-l pup".

UN NUME
 Acest fenomen este mai întâi de toate om, cu o verticalitate rar întâlnită în rândul muritorilor. Imediat după Revoluţia din '89 lui Tudor Gheorghe i  s-a propus să fie preşedinte de consiliu la prefectură: „Nu era de mine. Fiecare trebuie să facă ce ştie mai bine. Uite şi politicienii au ajuns nişte mediocri şi asta se vede. Oamenii de valoare s-au retras. Vreau să spun că, deşi perioada comunistă ne-a făcut un mare rău, totuşi ne-a ţinut foarte treji în spirit. Trebuia să fim mai deştepţi decât ei. Scriitorii scriau toţi cu cheie, la teatru se prindeau tot felul de subtilităţi. De exemplu, mie mi-au interzis un spectacol de Caragiale care nici nu avea mare succes. Dar pentru altceva era interesant spectacolul. Şi acum mă înfior când spun strofa asta cumplită din Caragiale: «Trec astăzi neştiut prin lume/ Dar trainic las în viitor/ Un sân, o glorie, un nume/ Acestui imbecil popor»„.

OM DEŞTEPT!
Tudor Gheorghe întotdeauna pri­veşte lucrurile dintr-un unghi ieşit din comun. Şi asta înseamnă, conform lui Malcolm Kushner, că trubadurul din Podari are simţul umorului. Şi umorul său ustură pe cine are cap şi-l foloseşte: „Cel mai mult mă întristează mârlănia care mă înconjoară, lipsa de profesionalism în orice domeniu, amatorismul care escaladează în toate planurile vieţii sociale, treaptă cu treaptă. Sunt înduioşat atunci când văd că trupe de amatori iau locul artiştilor profesionişti, pentru că nu le văd un viitor".

S-a căsătorit cu o femeie interesantă - actriţa-poetă Georgeta Loch - şi, dacă e să ne luăm după spusele sale, înseamnă că este un om deştept: „Îmi plac femeile în ochii cărora se citeşte inteligenţa, căldura, pasiunea. În ochii lor vezi până şi numărul copiilor pe care ţi-i pot face, spun arabii. Şi, dacă eşti prost, meriţi ne­vasta pentru care eşti făcut. Oamenii deştepţi s-au căsătorit întotdeauna cu femei interesante".

La cât de mult aer curat respiră, acolo sus, unde ajunge cu muzica sa, Tudor Gheor­ghe nu va putea trăi niciodată în lumea păcătoasă a vedetelor, populată cu sexy brăilence şi magde ciumace. „Nu am fost şi nu voi fi niciodată un star. Nu fac parte din showbiz. Textele mele muzicale pe care le torn în tiparul poetic sunt foarte departe de ceea ce îi transformă pe oameni în vedete." Rămâne o enigmă faptul că un asemenea „fenomen" mai există, în ciuda poluării din showbiz.

Probabil că, fiind conştient de sine, de valoarea lui şi de misi­unea lui, se încăpăţânează să mai păstreze o oază în muzica sau în cultura românească. „Am în repertoriu mai multe titluri de spectacole decât au melodii unii dintre cântăreţii din ziua de astăzi. Am cântat cu orchestre simfonice, cu taraf lăutăresc - dar taraf clasic adevărat, din cel cu patru instrumente -, am pus poezie pe muzică singur, doar cu propria-mi voce, cu orchestră folclorică sau cu un cor bise­ricesc, versuri zguduitoare scrise prin marile temniţe comuniste, ba chiar mă gândesc să cânt marşuri patriotice cu Fanfara reprezentativă a Armatei şi să fac un spectacol de versuri puse pe muzica lui Dimitrie Cantemir. Mulţi or să se închine dacă aud de aşa ceva, dar sunt convins că va fi un succes, aşa cum au fost şi toate celelalte, de atâţia ani încoace. Fiindcă muzica bună nu aparţine unui singur gen".

LUCIDITATE
 Nu va părăsi scena decât atunci când va simţi că nu va mai avea puterea să-i transmită pu­blicului trăirile sale. „N-am să stau să cânt pe scenă până n-am să mai pot, numai de dragul de a cânta. Nu, e o prostie. Am să am atâta lucidi­tate, atâta inteligenţă, discernământ, să mă opresc din cântec. Am să mai fac asta doar vreo doi-trei ani. Când n-oi mai avea forţa necesară în glas să transmit trăirile mele interioare, îmi voi fi încheiat atunci întreaga mea operă. E gândit totul.

Mă voi retrage şi voi scrie, dar tare mă tem că voi scrie mai degrabă proză. Poezia care e în mine se va revărsa firesc în proză". În faţa unui asemenea tip de personalitate nu-ţi rămâne decât să te miri şi să te bucuri că e posibil să existe. Eugen Barbu scria în 1971: „Tudor Gheor­ghe are o memo­rie fenomenală şi asta explică cum a putut să îndeplinească raptul fără a trezi bănuieli, pentru că, atât cât îi ştim, bătrânii lăutari cad la bănuială când sunt foto­grafiaţi pe hârtie. (...) Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai pu­ternică în ce priveşte comorile noastre folclorice ca acest tânăr şi neîntrecut actor din Craiova".