x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Născut dintr-un tip LIBER

0
03 Noi 2008 - 00:00

Mi-e dor de Vali. Nu mi-e dor de copilărie, nu de adolescenţă, ci de Vali aşa cum l-am cunoscut.



Oliver Sterian

Am crescut lângă el 23 de ani. Atât aveam când l-am pierdut. L-am cunoscut când simpatic, când supărăcios sau morocănos, când uimitor de blând, dar întotdeauna un tată bestial.

Sunt perfect convins că am avut un noroc fantastic să mă nasc dintr-un tip LIBER, indiferent de timp, loc, statut sau de regim, cu mintea liberă de aproape orice constrângeri şi care a avut un curaj fantastic, uneori chiar tupeu, să nu ascundă niciodată neplăcerea pe care i-o provocau fie prostia, fie ipocrizia. De fapt, după muzica lui, asta am admirat cel mai tare la el. Că nu te-ar fi acceptat lângă el sub nici o formă dacă nu te-ar fi apreciat măcar puţin pentru ceea ce făceai. Şi tocmai pentru că făcea lucrul ăsta într-un mod foarte evident, aşa franc şi în faţă, puţini sunt cei care i-au devenit prieteni. Cine s-a întâlnit vreodată cu Vali ştie foarte bine lucrul ăsta. Era greu de "cucerit".  

TIMID. Partea cea mai frumoasă a lui era însă dincolo de această barieră autoimpusă. Pe scenă, în faţa ta, cu chitara în mână, Vali te cucerea indiferent ce ar fi cântat. Frumuseţea lui Vali era ascunsă în muzică şi în versurile lui. Ascultându-le atent, poţi avea revelaţia de a-l descoperi pe Vali timid şi vulnerabil, aşa cum nu era decât uneori în familie, sau inconştient de curajos sau ridiculizând prostia tovarăşilor chiar înainte de ’89. Cântecele lui spun întotdeauna ceva la prima vedere, dar au înţelesuri ascunse.

Şi-a scris singur majoritatea cântecelor şi nu a scris decât despre lucruri care l-au intrigat sau impresionat puternic şi tocmai aşa pot să afirm cu siguranţă că Vali Sterian este cel mai uşor de cunoscut ascultându-i muzica. Acolo, printre cuvinte,  Vali e cel mai sincer şi cu noi, şi cu el însuşi.

PRIETEN BUN. Pentru că eu m-am născut când Vali avea 25 de ani, am simţit întotdeauna că am lângă mine un prieten bun, nu un tată sever. Oricum, severitatea nu îl caracteriza. Ştia să fie exigent fără să fie insistent. Pe mine cel puţin, mă motiva foarte simplu, uneori cu o singură privire, alteori cu un zâmbet, amuzat, iar eu imediat doream să-l surprind cu ceva mişto şi de care să fie mândru. Uneori, reuşeam să-l impresionez, iar la el asta se vedea doar în licărul ochilor. Era suficient!

Verile copilăriei le petreceam cu el şi cu mama în staţiunea Mamaia, la fostul Hotel Bucureşti, unde cânta împreună cu Mircea Bodolan, Mircea Vintilă sau Doru Stănculescu. Erau veri pline de distracţie. Şi pentru ei, dar şi pentru mine. Erau veri de vis, cu foarte multe concerte pe terasa hotelului, cu mulţi prieteni şi cu foarte mult succes. Am crescut alături de el, admirându-l şi dorindu-mi să fiu pe scenă lângă el. Ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat cam de prin 1994 până în 2000. De-a lungul turneelor, aveam de multe ori ocazia să mă joc cu instrumentele de pe scenă. Nici nu m-a încurajat, nici nu mi-a interzis. Nu ştiu dacă şi-a dorit să urmez o carieră muzicală sau nu. Ştiu doar că în momentul în care am luat calea muzicii, mi-a fost sprijin şi inspiraţie, discret şi fără să mă împingă de la spate.

MODEL. Îl amuza foarte tare următoarea întâmplare: în clasa a V-a (a mea!), pentru că eram deja mare, am vrut să am şi eu părul lung ca al lui. Evident că tov. dirigintă mi-a cerut să mă tund şi pentru că am refuzat, l-a chemat pe Vali la şcoală să-l roage să ia măsuri. Când s-au întâlnit, tov. dirigintă a rămas mută privindu-i părul lung şi bogat şi n-a fost în stare să-i mai spună nimic. A fost singura dată când a venit la o şedinţă cu părinţii.

În timpul liceului, mai mult la insistenţa mamei, am început să cântăm împreună. Ştiam piesele toate pe dinafară şi mi-a plăcut. Am cântat cu el aproape şase ani, care au fost absolut superbi. Turnee, concerte, drumuri lungi şi nenumărate ore de repetiţii alături de el ne-au legat mai presus de orice. Ce-mi place deosebit de tare la el ca artist este sinceritatea. Poate şi prin prisma genului care l-a consacrat – folk, un gen sincer, doar o chitară în mână şi o voce, unde nu ai decât alternativa să spui ceva isteţ şi cât mai frumos posibil (sau să faci folk de stepă, ceea ce e regretabil). Neavând după tine o tonă de orchestraţie, trebuie să le suplineşti cumva. El a suplinit cu mesaj şi cu melos. Îmi place foarte tare muzica lui. Dar îmi plac la fel de mult şi alţi artişti. Mircea Vintilă, Alifantis, Ducu Bertzi, Andrieş, Mircea Bodolan, Doru Stănculescu, Sorin Minghiat şi mulţi, mulţi alţii din perioada aceea. Îmi place foarte mult genul.

MĂSURI. La puţin timp după Revoluţie a decis că e momentul să-şi producă singur albumele. A avut curajul şi şi-a făcut firmă în 1991, Compania de Sunet SRL, apoi Studio B’Inişor şi apoi şi-a imprimat singur albumele, ca să fie sigur că nu-l mai cenzurează sau condiţionează nimeni. La el toate astea au apărut din dorinţa de a spune lucrurilor pe nume, aşa cum le vedea el, nealterate de vreun tovarăş rămas în scaun, încă responsabil de ce anume are poporul voie sau nu să asculte. Tare! Şi nu i-a fost deloc uşor. Prima dezamăgire a apărut odată cu perioada FSN-istă şi cu mineriada din iunie. Şi-a urât existenţa în perioada aceea. Dar a crezut aşa de tare în schimbare şi şi-a dorit-o aşa de mult, încât a simţit că vrea să se transforme în mesagerul ei. Şi asta a făcut până la urmă, cu cântece ca "Rock destabilizator", de exemplu, sau "Mai" sau "Exerciţiu".

"Prietenul meu"

Într-un interviu pe care Teodora Ionescu i l-a luat lui Vali, în 1997, îl întreba: "Care ţi-a fost sau care îţi este cel mai bun prieten dintre artiştii cu care ai colaborat sau colaborezi?". "Fără nici un pic de ezitare, este fiul meu, Oliver Sterian"; "Care te va continua şi în...", "... nu mă va continua, nu mă va nimic. M-ai întrebat care îmi este cel mai bun prieten dintre artiştii cu care cânt. Eu cânt cu Oliver, îmi este cel mai bun prieten..." "Dar îi vei da ştafeta la un moment dat..."; "Nu trebuie să-i dau eu nici o ştafetă. Şi-o ia el singur şi mergem în paralel. Aici nu este vorba de ştafetă. Eu n-am terminat, nu sunt la pensie şi trebuie să..."; "Şi cine câştigă?"; "Dar nu este de câştigat aici. Nu este un meci. Fiecare are culoarele lui pe care merge, drept pentru care nu mă prind de ce ar trebui să fie un meci."
Citeşte mai multe despre:   vali,   valeriu sterian

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de