Muzica în care te regăseşti

Când vine vorba despre muzică, Vasile Şeicaru spune hotărât că n-ar renunţa niciodată la genul folk. Înainte de a cânta, când urcă pe scenă, este primit în ropote de aplauze. Mare parte din publicul lui Şeicaru este format din tineri. Cu toţii îl îndrăgesc.

„Eu sunt rac. Privesc mult în urmă fără fiu un nostalgic", ne explică interpretul făcând precizarea că, atunci când un artist este iubit de publicul de toate vârstele, locul lui nu poate fi în altă parte, decât pe scenă.

 „Dumnezeu îţi pune mâna pe frunte când te naşti. E ca un har. Când aduni atâta lume la un concert, iar când spui ceva şi eşti ascultat, dovedeşti că ai un cuvânt de spus, dacă ai impresia că lucrul acesta se întâmplă datorită experienţei acumulate, eşti un om pierdut. Eu n-am crezut niciodată asta. A avut loc mai mult ca sigur o re­velaţie, o iluminare, ţi s-a dat voie să ai lucul ăsta. Acolo e mâna lui Dumnezeu!

Dacă îţi baţi joc de darul tău e jale! Dacă pleci din scenă şi se aud paşi în urma ta, trebuie să te laşi. Un artist trebuie să plece de pe scenă în triumf. Dacă nu se întâmplă asta sau dacă eşti obli­gat să spui: «Poate n-aţi înţeles!», atunci nu e bine... Nu trebuie să spui aşa ceva. Cuiva poate să-i placă muzica ta, alcuiva poate să nu-i placă. Cineva te poate iubi până la lacrimi, altcineva te poate dispreţui.

Genul folk e aproape de oameni prin poezia pe care o aduce, prin muzica simplă, dar nu simplistă, prin mesajul care este direct, prin aducerea în faţa oamenilor a sentimentului de iubire şi a adâncimii acestui sentiment, care vine de undeva de unde omul nu poare ajunge, pentru că intensitatea acestuia poate trece dincolo de moarte. Poate ceea ce spun are o notă personală. Oricare om poate primi o lovitură pe parcursul vieţii. Dar nu trebuie să-şi pună întrebări.

Asta ţi-e dat să duci. În momentele de singurătate simţi nevoia să-ţi pleci fruntea cu umilinţă. Poate că eu aşa găsesc de cuviinţă. Trebuie să te regăseşi pe tine însuţi, fără să faci paradă", consideră artistul.

PASĂREA COLIBRI. Puţini ştiu poate că Vasile Şeicaru a făcut cu ani în din formaţia Pasărea Colibri. „Înainte de a-şi lua numele «Pasărea Colibri», Florian Pittiş şi Mircea Vintitlă au scos împreună un LP: «Nu trântiţi uşa!». Invitaţi: Vlady Cnejevici, Şeicaru şi Baniciu. Aşa ne-am tre­zit la Râmnicu Vâlcea, când am intrat toţi pe scenă. Am cântat împreună. Pe vremea aia eu cântam «Ploaia care va veni». Ulterior, eu am fost plecat într-un turneu cu Ştefan Hruşcă. În această perioadă, ei şi-au luat numele «Pasărea Colibri»„, îşi aminteşte interpretul.

CÂNTECE FĂRĂ VÂRSTĂ. Când vine vorba despre muzica fără vârstă, Vasile Şeicaru enumeră câteva melodii care i-au marcat cariera: „După cutremurul din '77, ime­diat am făcut o piesă. «Memento». Am cântat-o cu formaţia Cristal: «De ce se moare brusc, se moare-ncet, se moare/De boli, de bătrâneţe, din eroare/ De glonţ, de şiş şi din seisme/ Sub roţi de tren şi lovituri de cizmeĂ» Un cântec fantastic. Poezia nu era legată neapărat de cutremur.

Dar se spunea de ce se moare pe pământ. A fost o piesă pe care am cântat-o la Iaşi într-o gală rock. O altă piesă de succes a fost «Colindul Dunării». Momentele cele mai frumoase sunt legate însă de piesele «Antiprimăvara» (pe care am lansat-o în Sala Sporturilor din Piteşti), «La adio» - lansată la 1 ianuarie 1983 la Braşov, Sala Sporturilor, şi «Aruncarea în valuri», scrisă pe drumul de la Galaţi la Constanţa din mersul maşinii pe versurile lui Adrian Păunescu", adaugă Vasile Şeicaru, făcând totodată precizarea că multe dintre versurile melodiilor îndrăgite de toate ge­neraţiile îi poartă semnătura.

Secretul longevităţii unui cântec: versurile care nu înşiră cuvinte goale şi linia melodică specială, capabilă să spargă barie­rele timpului. O voce bună şi o chitară. E loc pentru oricare tânăr sau tânără cu talent, care are cu adevărat ceva de spus. Ne garantează Vasile Şeicaru. Şi-l credem pe cuvânt.