1 noiembrie redivivus

Știm deja, în noaptea de sâmbătă spre duminică, România a trecut la ora de iarnă. Cu toții am dat ceasul înapoi cu o oră, iar ora 04.00 a devenit ora 03.00. Doar că în România timpul pare că e dat nu cu o oră înapoi, ci chiar cu un an. Motivat de câștigarea unei ore în plus, am revizuit câteva dintre subiectele comentate în urmă cu un an și am constatat că o bună parte dintre temele de anul trecut sunt la fel de prezente în viața de azi a României, de parcă țara a stat pe loc un an întreg, de parcă ieri am dat ceasul înapoi nu cu o oră, ci cu un an.

         Scriam acum un an despre creșterea accelerată a ratei de infectare cu SARS-CoV-2, cu convingerea că 2021 urma să ne aducă ieșirea din pandemie, ca urmare a descoperirii și a administrării vaccinurilor pe scară foarte largă. Iată că un an mai târziu, cu vaccinuri descoperite, dar cu un răsunător eșec al campaniilor de vaccinare, România este țara europeană cel mai crunt lovită de creșterea accelerată a ratei de infectare, iar lovitura de amploare a acestui val IV al pandemiei face ca perspectivele economice să rămână extrem de incerte pe plan intern, în pofida declarațiilor optimiste cu inutil iz electoral care sunt descărcate către publicul larg de un interimat guvernamental de râsul lumii, ce și-a atras extrem de iute disprețul public.

         Anul trecut, odată cu transmiterea rapidă a bolii de la un om la altul, la nivel global, dar și la noi acasă se desfășurau totodată o contagiune a piețelor financiare lovite de recesiunea globală și o contagiune a populismului. Dar iată că ideea de „contagiune” e la fel de adecvată și astăzi, când termenul exprimă bine intensitatea cu care, odată cu răspândirea în sine a bolii, se produce și o răspândire a tezelor antivacciniste, conspiraționiste, care neagă autoritatea îndreptățită să administreze criza sanitară și care îndeamnă populația la revoltă. Anul trecut, contagiunea piețelor a dus la o cădere economică fără seamăn, cu indicii puternice că reverberațiile de pe piața financiară vor dura ani de zile. Acum, observăm că redresarea economică și reziliența sunt cuvintele de ordine pentru întregul spațiu european, iar Comisia Europeană încearcă chiar să convingă guvernele țărilor membre să provoace o „contagiune” a politicilor publice aliniate efortului comunitar. Dar oportunitatea dată de criza actuală pentru reale reforme politico-economice se pierde ușor în ceața populismului care s-a coborât pe ochii conducătorilor și care alimentează neîncrederea plătitorilor de taxe și impozite ce-și îngroapă zilnic sutele de morți sub privirea pasivă a unui președinte căruia nu-i mai rămâne mare lucru de făcut decât să recunoască monosilabic că patronează un stat eșuat.

         România intrase în pandemia COVID-19 cu dezechilibre interne și externe persistente și preexistente și, în pofida eforturilor de redresare, iată că își accentuează aceste dezechilibre și își crește amenințător incertitudinea care guvernează criza sanitară și criza economică. Iar iarna vine cu noi amenințări, iar inflația este una dintre ele. Banca Naţională a României a majorat la 5,6% prognoza de inflaţie pentru finalul acestui an. Rata anuală a inflaţiei a urcat la 6,3% în septembrie (față de 5,3% în august), iar cel mai mult au crescut prețurile la energie electrică, gaze și combustibili. Lipsa gazelor naturale toarnă gaz pe focul inflației și face energia inaccesibilă pentru milioane de români.

         Și azi, la fel ca în urmă cu un an, incertitudinea prelungită legată de direcția viitoare a politicilor publice din România reduce și mai mult încrederea și ar putea împiedica fluxurile de credite, afectând negativ și investițiile și creșterea, după cum arătau recent toate agențiile de rating.

         O singură diferență: dacă la 1 noiembrie anul trecut România era guvernată de PNL, iar partidele politice se pregăteau de alegerile parlamentare, azi România nu mai este guvernată de nimeni, PNL joacă teatru pe scena interimatului, în timp ce generalul Ciucă joacă și el piesa unui guvern minoritar ce-și caută susținerea unui Parlament ce pare mai curând a fi mai gata să se dizolve, iar partidele să intre din nou în competiție electorală.  În timp ce țările europene fac eforturi vizibile să iasă din pandemie, să lase la spate criza economică, iar „redresarea” să aibă sens și rezultate tangibile pentru fiecare individ, o incompetentă clasă politică condamnă România să stea, din nou, pe loc. Parcă ieri am fi dat ceasul înapoi nu cu o oră, ci cu un an.