1. Nume de cod: Hârtia de prins muşte

Când Oana Stancu, una dintre moderatoarele emisiunii Ora de foc, de la Realitatea TV, m-a sunat pentru a-mi spune că Gardianul va publica stenograma unei discuţii dintre Omar Hayssam şi fostul consilier prezidenţial Constantin Dege­ra­tu, am tresărit. Dacă Alex Mihai Stoenescu poate fi considerat doctor docent în evenimentele din decembrie 1989, prin documentele descoperite şi cărţile publicate eu pot ridica pretenţia de a trece drept doctor în obscura afacere cu jurna­liş­tii răpiţi în Irak, din martie-aprilie 2005. Având serioase îndoieli asupra va­rian­tei oficiale, asumate de Traian Bă­ses­cu, am publicat în Jurnalul Naţional de la vremea respectivă numeroase articole în care avansam ipoteza unei diversiuni.

Într-unul din articole, intitulat Răpirea jurnaliştilor - o operaţiune a Serviciilor Secrete sub numele de cod Hârtia de prins muşte, bazat pe documente în exclusivitate, pe informaţii de la surse pe care le vom dezvălui, poate, peste mulţi ani din nevoia de a le proteja, am susţinut că aşa-zisa răpire a fost o operaţiune a serviciilor noastre secrete în strânsă cooperare cu cele americane. O problemă pentru serviciile secrete ale Coaliţiei o constituia faptul că organizaţiile teroriste erau depistate cu greu, pentru că evitau convorbirile telefonice intense între ele. Apariţia surprinzătoare a unei noi organizaţii, care, culmea, mai şi răpeşte jurnalişti, le va fi făcut să iasă din muţenie. Prilej bun pentru ai noştri din Irak, dar şi pentru serviciile secrete aliate, să le depisteze. Că operaţiunea, căreia noi i-am presupus numele de cod Hârtia de prins muşte, a servit nu numai interesele de luptă antiteroristă ale americanilor, dar şi pe cele ale lui  Traian Băsescu de la vremea respectivă, e o altă poveste. În prima parte a lui 2005, Traian Băsescu se găsea în culmea puterii sale prezidenţiale. Intervenţiile mele, în presă, dar şi la tv, mi-au adus multe bobârnace din partea jurnaliştilor adoratori ai lui Traian Băsescu (unii dintre ei azi critici înrăiţi ai preşedintelui), dar şi din partea opiniei publice, la vremea respectivă captivată de noua stea a politicii româneşti.

În ipotezele mele mă bazam pe documente solide, cum ar fi, de exemplu, corespondenţa dintre Unitatea pentru crime majore (Shark Al-Qanat) şi Tribunalul Central de Anchetă de la Bagdad, sinteza declaraţiilor date în Irak de cei nouă inşi implicaţi în răpire, Declaraţia lui Omar Hayssam la Curtea de Apel Bucureşti în 27 mai 2005 şi judecătorul de Instrucţie de la Bagdad, declaraţiile aşa-zişilor răpitori în faţa autorităţilor irakiene, interogatoriul lui Munaf, precum şi alte documente citate în serialul publicat la vremea respectivă.

De atunci şi până azi, am fost atent la toate documentele şi dezvăluirile despre această afacere, sinonimă afacerii cu te­ro­riştii din decembrie 1989 prin manifes­ta­rea dublei realităţi: una oficială, pre­zentată opiniei publice, şi una de culise, as­cunsă opiniei publice sub pretextul in­formaţiilor clasificate. Era de aşteptat, în acest context, să mă grăbesc a parcurge documentul publicat de Gar­dia­nul. La finele lecturii, am rămas dezamăgit.

Stenograma discuţiei, publicitată cu tam-tam de televiziunile mogulilor de presă, nu aduce nimic nou în procesul necesar de dezlegare a enigmei din martie-aprilie 2005, una dintre marile enigme ale perioadei postdecembriste. E vorba, din câte şi-au dat seama cei care au avut tăria de a o citi cu luciditate şi nu cu patimă electorală anti-Băsescu, de steno­grama discuţiei purtate de Constantin Degeratu, la 9 septembrie 2005, la sediul Parchetului General, cu Omar Hayssam, la vremea respectivă în arest preventiv.

Intervenţiile lui Constantin Degeratu trădează din start un interlocutor care ştie că discuţia e înregistrată. Deşi în declaraţiile de după apariţia Documentului Constantin Degeratu, plecat între timp de la Administraţia prezidenţială, susţine că nu ştie de înregistrarea discuţiei, e greu de crezut că însăşi domnia sa, trimis de Traian Băsescu să stea de vorbă cu Omar Hayssam, nu-şi va fi luat măsuri de a o înregistra şi a o stenografia ulterior. Consilierul prezidenţial pe pro­bleme de siguranţă naţională primise misiunea să meargă şi să discute cu Omar Hayssam în urma unor solicitări oficiale adresate de acesta preşedintelui pe motiv că ar avea de comunicat lucruri ţinând de siguranţa naţională. Dat fiind că totul a avut un caracter oficial, se impunea existenţa unei mărturii a discuţiei nu numai pentru ca preşedintele să afle ce a zis Teroristul, dar şi pentru ca, ulterior, să nu apară nici o suspiciune în legătură cu întâlnirea. Desigur, Constantin Degeratu declară acum că nu ştie de nici o înregistrare a dialogului. Ar fi culmea s-o recunoască, dat fiind că, probabil, l-a asigurat pe Hayssam că discuţia e strict confidenţială. Din acest punct de vedere, Documentul publicat de Gardianul nu ne spune nimic în ceea ce priveşte adevăratele raporturi dintre Omar Hayssam şi Traian Băsescu.