109 ani de la moartea lui Carol I, primul rege al României

Pe 10 octombrie 2023 se împlinesc 109 de la moartea lui Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, cunoscut sub numele de Carol I, primul rege al României.

Născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe data de 10 aprilie 1839, cifra 10 a marcat destinul viitorului rege, la Sigmaringen, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a fost cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton şi al principesei Josephine de Baden, înrudiți cu Casa regală a Prusiei, dar şi cu familii regale europene.

În 1857, a terminat cursurile Școlii de Artilerie din Berlin cu gradul de locotenent, iar până în 1866 a activat ca ofițer al armatei germane. A participat activ la asaltul cetății Fredericia, această experiență fiindu-i utilă mai târziu în războiul ruso-turc din 1877. Ulterior, viitorul rege al României a urmat cursuri de literatură franceză şi istorie la Universitatea din Bönn. Datorită relației de rudenie a lui Carol cu împăratul Franței, Napoleon al III-lea și a aprecierii culturii franceze de către politicienii români, recomandarea împăratului Franței în privința acceptării ca rege al Principatelor a fost luată în considerare de aceștia.

Trebuie amintit faptul că nu Carol I a fost prima alegere a politicienilor români care, după abdicarea forţată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trebuia să găsească urgent un suveran. La data de 11 februarie 1866, Locotenenţa Domnească îl proclamă prinţ al Principatelor Române, în locul lui Alexandru Ioan Cuza, pe Alteţa sa regală Filip de Flandra al Belgiei, propunere care a fost făcută de prim-ministrul, Ion Ghica. Urmare a acestei decizii, s-a constituit o delegație pentru a merge în Belgia să-i ofere tronul României lui Filip de Flandra care a refuzat propunerea deoarece nu dorea să ajungă rege.

Pe 19 martie 1866, Ion C. Brătianu a fost trimis la Düsseldorf pentru a obține consimțământul din partea tânărului prinț Carol de Hohenzollern, a familiei sale şi a regelui Prusiei, Wilhelm I.

Pe 30 martie 1866, la București, Locotenența Domnească a publicat o proclamație către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prințului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor. Plebiscitul a început pe 2 aprilie şi s-a încheiat pe 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abțineri.

Primul care și-a dat acordul, în mod tacit, a fost Regele Prusiei deoarece în acea perioadă a început conflictul dintre Prusia şi Imperiul Habsburgic, iar principele Carol, care avea 27 ani la acel moment, trebuia  să tranziteze Imperiul Habsburgic pentru a ajunge în Principatele Unite Române, regele Wilhelm recomandându-i să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază”.

Carol a acceptat să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor. Pentru a fi în siguranță, a plecat în Elveția, la Zürich pentru a obține un pașaport elvețian fals pe numele Karl Hettingen, declarând ca scop al călătoriei un voiaj de afaceri la Odessa, în acea perioadă cetăţenia eleveţiană fiind o bună acoperire pentru a ajunge în Principate. Carol a intrat în România, pe calea apei, la data de 8 mai 1866, dinspre Baziaş, pe la Turnu-Severin, ulterior la Giurgiu pe Dunăre tot cu vaporul, pentru ca mai târziu să ajungă în Bucureşti, unde urma să fie învestit ca domnitor sub titulatura de „Carol I al României“. În timp ce a fost încoronat, Carol a depus jurământul: „Jur să păzesc legile României, să păstrez drepturile poporului său și integritatea teritoriului său”. La acel moment Carol vorbea limba franceză, o limbă cunoscută cetățenilor români. La început nu a fost primit prea bine din cauză că era străin, mai mult german, dar odată cu implicarea sa personală în Războiului de Independență, jucând un rol crucial în înfrângerea turcilor, românii și-au schimbat părerea despre noul rege. A avut cea mai lungă domnie, 48 de ani, care i-a permis să dezvoltare statul român din punct de vedere economic, social, administrativ, politic și cultural.

Pe plan intern, Carol I a arătat preocupare pentru dezvoltarea culturii, a  învățămân­tului, dar şi pentru formarea tinerei generații de intelectuali, iar pe plan extern a militat pentru afirmarea autonomiei şi întărirea prestigiului internațional al statului. Odată cu Carol I, în iunie 1866, a fost adoptată o nouă Constituție care l-a făcut un conducător cu prerogative similare cu cele ale unui monarh constituțional. Cu toate că realitățile societății românești erau diferite de realitățile germane, acesta a reușit să se adapteze foarte bine, devenind astfel un factor decisiv al modernizării României.

În 1869, Carol s-a căsătorit cu prințesa germană Elisabeta de Wied. Au avut un singur copil, principesa Mărioara, care avea să moară la doar patru ani. Pe 10 mai 1881, Carol I și soția sa, Elisabeta, au devenit primii regi ai țării noastre, punând astfel bazele primei monarhii românești. Coroana sa, în semn de respect față de vitejia soldaților români, a fost creată din oțelul unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență.

Dar pentru a asigura succesiunea, Carol I l-a numit pe principele Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate, Principe al României și moștenitor al tronului. Acesta a devenit rege al României pe 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927.

Pe 10 mai 1877, Principatul României și-a declarat idependența față de dominația turcă, declarația fiind înaintată și votată de Parlament, ulterior fiind promulgată  de domnitorul Carol. În timpul războiului ruso-turc, Carol a fost numit comandantul responsabil al forțelor ruse și române care au înconjurat orașul Plevna, care s-a predat la 28 noiembrie 1877. Datorită acțiunilor lui Carol I, tratatul de la Berlin din 1878 avea să recunoască independența României.

Carol I a murit pe 10 octombrie 1914, la vârsta de 75 de ani, la Castelul Peleş, castel construit chiar de el, cu un exterior în stil german, omagiu adus originii sale, și cu un interior decorat în diferite stiluri elegante, inclusiv cu obiecte de artă ale națiunilor vecine.

Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica Episcopală. Îndurerată, soția sa, Elisabeta, îi telegrafia împăratului german, Wilhelm al II-lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte”. După numai doi ani de la moartea sa, Elisabeta, i s-a alăturat la Curtea de Argeș.

Testamentul Regelui Carol I ar trebui să rămână mereu viu în conștiința colectivă a poporului român.

”Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin “Monitor” după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii.

Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine.

Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.

Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza.

Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine.

Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă, iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni.

Trimiţând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă: am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele României:

Nihil sine Deo!

Doresc a fi îmbrăcat în uniforma de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică Maria era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul amânduror bisericilor să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. Corpul meu va fi expus în Sala Tronului, înconjurat de flori şi de verdeaţă. Rog foarte mult să nu fie cununi, afară de câteva de flori naturale, şi aceasta numai când înmormântarea mea va fi în lunile florilor; altmintrelea, vor fi numai ramuri de brad. Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejiilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă lăcaş al meu şi readusă atunci la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de 6 cai din grajdurile mele, fără văluri negre.

Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului său suprem, care, prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti în timpuri de grele încercări de care Cerul să păzească Ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia i-am închinat toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă.

Doresc ca trupul meu să fie îngropat lângă biserica Curţii de Argeş, reclădită de mine, şi care poate deveni mormântul dinastiei române; însă, când capitala Regatului va cere ca cenuşile mele să rămână în mijlocul iubiţilor mei bucureşteni, atunci înmormântarea la Curtea de Argeş va fi provizorie, până ce se va clădi un mausoleu pe o înălţime împrejurul oraşului, unde se poate deschide un bulevard (mă gândesc la înălţimea înainte de biserica Cărămidari, unde se găseşte astăzi un pavilion al Institutului Geografic Militar).

Recomand pe Regina Elisabeta poporului meu, sigur fiind că toţi românii vor înconjura cu dragoste şi credinţă pe preaiubita soţie. Am hotărât ca Regina Elisabeta să se folosească, cât ea va trăi, de toate veniturile moşiilor mele: Broşteni, Sinaia-Predeal şi Mănăstirea, care dau împreună o sumă de patru sute de mii lei cel puţin; în cazul că veniturile vor scădea sub suma aici indicată, atunci succesorul meu va completa ce lipseşte. Sper că apartamentele din Palatul Regal de la Bucureşti, ocupate astăzi de Regină, vor rămâne la dispoziţia Sa. Castelul Peleş îl hotărăsc ca reşedinţă de vară pentru mult iubita mea soţie.

Întreţinerea acestei reşedinţe este în sarcina succesorului meu, căruia las în moştenire Castelul împreună cu întreaga moşie «Sinaia-Predeal», cu toate clădirile şi stabilimentele. Moşia mea Broşteni, din judeţul Suceava, revine asemenea viitorului Rege al României din Casa de Hohenzollern. Moşia mea Mănăstirea, din judeţul Ilfov, va deveni proprietatea strănepotului şi finului meu, Principele Carol al României, din ziua majorităţii sale; din veniturile acestei moşii însă nu se poate dispune înainte de moartea Reginei Elisabeta.

Moşia mea Slobozia-Zorleni, din judeţul Tutova, cumpărată din moştenirea mea părintească, am destinat-o, printr-un act deosebit, iubitul meu nepot, Principele Carol de Hohenzollern; Orfelinatul agricol «Ferdinand» va rămânea neatins pe moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României.

Casele şi terenurile mele împrejurul Palatului Capitalei trec în posesiunea viitorului Rege al României. Galeria mea de tablouri, tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămânea pentru totdeauna şi de-a întregul în Ţară, ca proprietate a Coroanei României. Succesorul meu (Principele Ferdinand al României) va plăti din economiile mele un milion de lei ca dar din partea mea Reginei Elisabeta, care poate dispune de această sumă cum Ea va voi. Dăruiesc, asemenea, şase sute mii de lei nepoatei mele, Principesei Maria a României, rugând totodeodată ca viitoarea Regină să combată luxul, care aduce, prin cheltuieli nemăsurate, atâtea nenorociri în familii.

Hotărăsc ca zestre pentru strănepoata mea, Principesa Elisabeta a României, opt sute de mii lei: această sumă va fi depusă în fondurile statului român la Casa de depuneri din Bucureşti şi nu poate fi atinsă (nici chiar dobânzile) până la căsătoria sau la vârsta de 21 de ani a tinerei Principese.

Prin o bună gospodărire şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare, cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an; veniturile Domeniului Coroanei au contribuit, mai ales, la această creştere, mulţumită unei administraţii foarte bune şi prevăzătoare a domnului Kalinderu, care s-a închinat, cu un devotament nemărginit, la această instituţie, devenită aşa de folositoare pentru ţara întreagă; asemenea, credinciosul meu secretar L. Basset a condus trebile mele cu atâta circumspecţie, că pot dispune astăzi de sume însemnate în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri.

Am hotărât dar o sumă de douăsprezece milioane lei pentru diferite aşezăminte, noi fundaţiuni şi ajutoare, în fondurile Statului şi publice, în acţiuni sau bani; această sumă va fi distribuită precum urmează:

1. Academiei Române, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni;
2. Fundaţiunii mele universitare pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei;
3. Orfelinatul «Ferdinand», din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute de mii lei;
4. Pentru întemeierea unui Internat de fete de ofiţeri din armata mea, ca un institut de educaţie cu un învăţământ practic (ca Augusta-Stift la Charlottenburg), la Craiova, două milioane de lei;
5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti (organizarea sa aproape ca aceea de la Munchen), trei milioane de lei.
6. Suma de cinci milioane (pentru nr. 4 şi 5) va fi depusă în fondurile Statului la Casa de depuneri, dobânzile vor fi întrebuinţate numai la sporirea capitalului până la deschiderea acestor două aşezăminte; 1/3 din capital este pentru clădire, 2/3 pentru întreţinerea lor. Dobânda banilor în timpul clădirii va fi plătită de succesorul meu şi terenurile pe care se vor ridica aceste două institute, rog foarte mult a le da fără plată.
7. Societăţii de binefacere «Elisabeta» pentru sporirea capitalului, patru sute mii de lei;
8. Societăţii geografice, fondată de mine, trei sute de mii de lei capital;
9. Surorilor de caritate, fondate de Regina Elisabeta, trei sute mii de lei capital;
10. Pentru întemeierea unui fond spre a veni în ajutor ofiţerilor care sunt în strâmtoare, un milion lei capital, depus în rentă română la Casa de depuneri; se pot da ofiţerilor din armata mea din capital împrumuturi până la 5.000 lei, cu patru la sută, însă această sumă trebuie să fie înapoiată treptat, după 4 sau 5 ani;
11. Pentru întemeierea unui fond ca ajutor pentru studenţii săraci, cinci sute de mii de lei capital depus în fonduri de stat la Casa de depuneri; în fiecare an dobânzile acestui capital vor fi împărţite între 50 de studenţi săraci;
12. Pentru burse în străinătate, spre a pregăti pe tineri pentru şcoala industrială ca profesori, cinci sute mii de lei capital;
13. Pentru Biserica naţională, şase sute mii de lei capital; dobânzile vor fi întrebuinţate ca ajutor pentru biserici sărace în reparaţie sau începute şi care nu pot fi isprăvite din cauza lipsei de mijloace;
14. Pentru cantinele şcolare, capital trei sute mii de lei;
15. Pentru distribuirea la diferite societăţi de binefacere şi de încurajare, recunoscute ca persoane juridice, cinci sute mii de lei;
16. Pentru sporirea capitalului «Casei de ajutor», înfiinţată de mine în amintirea a XXV-a aniversare a căsătoriei mele, 1894, pentru muncitorii rurali în anii de secetă, patru sute mii de lei;
17. Pentru Biserica catolică din România, patru sute mii de lei;
18. Pentru Biserica protestantă din Bucureşti, una sută mii de lei.

Distribuirea acestor douăsprezece milioane va fi începută numai un an după moartea mea, astfel ca toate dobânzile acestei sume (aproape cinci sute mii de lei) să rămână disponibile.

Hotărăsc ca aceşti bani să fie întrebuinţaţi în modul următor: întregul personal superior şi inferior al Curţii Regale, al Casei şi administraţiei mele va primi lefile, cum sunt prevăzute pentru dânsul în bugetul meu, încă un an întreg după moartea mea, adică 12 luni; suma acestor lefi se urcă aproape la 240.000 de lei; restul va fi distribuit astfel, ca pompă pentru săraci:

La Bucureşti, cincizeci mii de lei – la laşi, treizeci mii de lei – la Craiova, douăzeci mii de lei – la Galaţi, zece mii de lei – la Brăila, zece mii de lei – la Ploieşti, zece mii de lei – la Botoşani, zece mii de lei – la Bârlad, zece mii de lei – la Focşani, opt mii de lei – la Piteşti, opt mii de lei – pentru fiecare din celelalte oraşe capitale de judeţ, cinci mii de lei.

Dacă milostivirea lui Dumnezeu îmi va dărui încă câţiva ani, am dorinţă a prevedea, în codicile, alte legate în folosul Ţării. Stăruiesc însă cu acest testament, scris de propria mea mână, care conţine tot ce doresc astăzi, în anul 1899, să fie urmat şi executat întocmai cum l-am alcătuit.

Înălţând rugăciuni fierbinţi către Atotputernicul ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea: în numele Tatălui şi al Fiului şi a Sfântului Duh, Amin.

Făcut în Bucureşti, la 14/26 februarie 1899.

CAROL

Am scris şi iscălit de propria mea mână acest testament pe două coale, formând opt pagini legate cu un fir roşu şi am pus sigiliul meu.”

Carol I, care a trăit și și-a dedicat viața României, spunea că: „Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene...”

Cu amărăciune, nu pot să nu observ că astăzi România nu mai are bărbați de stat, iar clasa politică actuală nu a reușit decât performanța de a aduce România pe o ”poziție fruntașă” din coada Europei.