Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pacea în 28 de puncte propusă de administraţia Trump pune pe masă concesii teritoriale şi restricţii de securitate despre care analiștii spun că ar echivala cu o capitulare politică a Ucrainei. Însă planul naște și întrebări cu privire la faptul că ar putea crea riscuri majore pentru stabilitatea estului Europei, inclusiv pentru România. De fapt, propunerea trimisă de Washington a reaprins, în loc să stingă, dezbaterea despre ce înseamnă cu adevărat „pace” în Europa de Est: va fi pacea o încetare a focului care legitimează cuceririle teritoriale, sau va fi o soluţie care restabileşte suveranitatea şi securitatea pe termen lung. Textul, aşa cum a fost preluat și relatat de presă, propune cedări teritoriale explicite, limitări constituţionale privind aderarea la alianţe defensive şi mecanisme economice care ar facilita reintegrarea Rusiei în economia globală - elemente care au determinat reacţii critice atât din partea Kievului, cât și a unor capitale europene. Documentul, în forma sa publică, conţine prevederi care ar recunoaşte de facto controlul rus asupra unor teritorii anexate sau ocupate, ar îngheţa liniile de contact în alte regiuni şi ar impune Ucrainei interdicţii constituţionale privind aderarea la NATO, în schimbul unor garanţii de securitate şi pachete de reconstrucţie. Redactarea şi promovarea planului au fost prezentate ca un efort diplomatic american, dar relatarea detaliată a textului arată că multe dintre propuneri coincid cu cerinţele Kremlinului, ceea ce ridică întrebări serioase despre echilibrul şi imparţialitatea cadrului propus. Analişti citaţi în presa regională au descris planul ca pe o „capitulare politică” dacă ar fi acceptat în forma actuală, avertizând că un acord negociat fără participarea reală a Ucrainei şi fără consultarea aprofundată a aliaţilor europeni ar fi profund instabil.
Din perspectiva mecanismelor de implementare, planul lasă multe chestiuni fără răspuns: cum ar funcţiona garanţiile de securitate, cine ar verifica respectarea limitărilor militare, ce sancţiuni ar fi activate în caz de încălcare şi cum ar fi protejate drepturile populaţiilor din regiunile afectate. Jurnaliştii şi experţii care au publicat textul integral au remarcat absenţa unor mecanisme clare, ceea ce transformă propunerea dintr-un cadru negociabil într‑o listă de intenţii vulnerabilă la interpretări şi abuzuri.
Analiza geopolitică nu poate ignora costurile strategice: acceptarea concesiilor teritoriale obţinute prin forţă ar submina principiul integrităţii teritoriale care stă la baza ordinii europene post‑Ialta şi ar crea un precedent periculos. Statele din flancul estic al NATO au deja fiori reci privind o creştere a vulnerabilităţii, ceea ce ar putea duce la reacţii în lanţ - de la accelerarea programelor de înarmare naţională la solicitări pentru prezenţă militară aliată permanentă şi la recalibrarea relaţiilor regionale. În plus, legitimizarea anexărilor ar putea încuraja alte puteri revizioniste să testeze limitele ordinii internaţionale, transformând „pacea” obţinută prin astfel de acorduri într‑o pauză periculoasă înaintea unor noi crize.
Pentru România şi celelalte state din Europa de Est, costurile ar fi concrete şi imediate. Pe plan militar, Bucureştiul ar fi obligat să reevalueze nivelul de ambiţie al apărării naţionale şi să aloce resurse suplimentare pentru descurajare; pe plan economic, instabilitatea regională va afecta fluxurile comerciale şi investiţiile, iar pe plan social este posibilă creșterea migrației (a fugii spre o zonă mai puțin amenințată) şi riscul unor tensiuni etnice transfrontaliere. Mai grav, o soluţie care normalizează pierderea teritorială a unui stat suveran ar slăbi încrederea publică în garanţiile colective oferite de alianţe, ceea ce ar complica solidaritatea politică necesară pentru a contracara agresiuni viitoare. În termeni simpli: România ar plăti mai mult pentru securitate şi ar primi mai puţină predictibilitate strategică.
Negocierile de pace sunt, prin definiţie, compromisuri; dar nu toate compromisurile sunt echivalente. Există o diferenţă între a negocia un armistiţiu care pregăteşte revenirea la normalitate şi a semna un acord care consfințește schimbarea frontierelor prin forţă. Orice soluţie durabilă trebuie să îndeplinească trei condiţii minimale: consimţământul direct al părţii afectate, mecanisme verificabile şi automate de responsabilizare şi implicarea deplină a instituţiilor multilaterale care pot oferi garanţii credibile. Fără aceste elemente, „pacea” riscă să fie doar o pauză strategică în care agresorul îşi consolidează câștigurile, conflictul nu e stins ci doar mocnit. Iar un conflict care mocnește și acumulează tensiuni duce adesea la înecarea în sânge a păcii care l-a generat. O pace care pune capăt păcii într-un „Orient Mijlociu European”, oare asta este pe cale să se întâmple în Europa?!
Nu poate fi pace durabilă una care să se bazeze pe legitimarea anexărilor și pe izolarea statului agresat de garanțiile colective; un astfel de acord ar fi o cedare strategică cu costuri majore pentru stabilitatea europeană. Orice soluţie trebuie construită cu consimţământul Ucrainei, cu implicarea deplină a UE şi NATO şi cu mecanisme verificabile de garanţii şi responsabilizare. Orice altă cale pe model Ialta va transforma o încetare temporară a ostilităţilor într‑un precedent periculos, iar factura pentru această eroare va fi plătită, în primul rând, de statele din estul Europei şi de cetăţenii lor.
Citește pe Antena3.ro
