”A curge... firesc prin viaţă”

Există în viaţa noastră un fel de ”curgere”; noi înşine curgem cumva, ca apa, ca oricare apă, ca raul, ca marea, ca oceanul, iar alţii se mişcă mai lent, mai puţin, ca lacurile. A curge firesc prin viaţă e o artă, o artă aşa de profundă, de puternică, încat, cei ce izbutesc să curgă cat mai mult şi mai aproape de firesc sfarşesc prin a cunoaşte mai puţin suferinţa, mai puţin negativitatea, mai puţin mania. Gustul existenţei e mai dulce cand curgem în armonie cu întregul, cand mergem alături de ceilalţi, langă ceea ce ne aduce în calea viaţa de zi cu zi, cand întampinăm ceea ce vine cu acceptare şi cu îngăduinţă. E un fel de ”a fi în voinţa divină” această întampinare bucuroasă, or – pur şi simplu – firească a evenimentelor, a situaţiilor, a invitaţiilor, a întalnirilor şi a oamenilor. E un fel de a te acorda, ca un instrument muzical, cu orchestra, a fi în armonie cu existenţa însăşi şi cu ceea ce-ţi aduce ea. Uneori, urmand simpla îndrumare, simpla chemare a evenimentelor, a oamenilor, mergand pe drumul ce ţi se aşterne în cale, înţelegi şi simţi cu toată inima că eşti exact acolo unde-i perfect să fii, cu cine doreşti să fii, cum vrei tu să fii şi, nu de puţine ori, acolo unde este nevoie de tine cu adevărat.
Noi, oamenii, avem nevoie să trăim un sentiment profund al utilităţii, să le fim ”necesari” altora; asta ne motivează să mergem înainte şi ne dăruieşte din noi înşine energia necesară să păşim pe calea ce curge sub tălpile noastre. Cand mergem în armonie cu întregul, uşile se deschid uşor în faţa noastră, drumul curge lin, totul e bine, ne simţim liniştiţi şi, chiar în nelinişte, chiar în teamă, în dubiu sau în greşeală descoperim că suntem pe calea proprie şi nu pe calea sugerată sau impusă de alţii, curgem în direcţia cea bună. Curgerea noastră, însă, e înlesnită de acceptare, de un fel de a spune ”da” la timpul potrivit şi ”nu” la timpul potrivit, un fel de a merge cu sufletul, un fel de a ne alinia mintea şi sufletul e-n firescul acestei curgeri, care ne îmbunătăţeşte şi ne ajută să simţim viaţa mai prietenoasă. Agresivitatea, nemulţumirea continuă, furia, suferinţa de toate felurile, ne scot din ritm, parcă ele ne îndeamnă să cantăm melodii care nu ne aparţin, melodii ale minţii, pe care sufletul le simte ca dureri şi neampliniri. Dacă mergi prin viaţă şi eşti la munte, dar te superi şi te simţi fericit pentru că nu eşti la mare, dacă viaţa a aşezat langă tine un om, dar eşti nefericit fiindcă visezi la altul, imposibil de adus aproape, dacă plangi cand ai motive să razi şi dacă vrei surcele cand ai lemne, iată un fel de a te opune curgerii existenţei. Iată o stare de rezistenţă la curgere, un fel de a-i spune ”nu” vieţii, cand pentru ea toate ”nu-urile” înseamnă ”da”. Viaţa curge, noi curgem cu ea şi, pentru a fi în armonie cu acest întreg, pe care nu-l putem accesa cu mintea,  avem nevoie de mai multă acceptare, de îngăduinţă, de bunăvoinţă, de curaj chiar, de înţelepciune. Am puteafi mai buni şi mai fericiţi dacă am pune mintea carcotaşă la colţ cat mai mult posibil, am putea simţi mai multă iubire şi îngăduinţă faţă de cei din jur, am putea fi acolo unde ne dorim şi cand, şi cu cine ne dorim dacă ne-am lăsa duşi de curent mai mult decat dacă încercăm să-l controlăm. Controlul e o stare împotriva curgerii, acceptarea e pentru ea. Uneori dorinţa, alteori visul, uneori răspunsul pozitiv la chemarea altuia, uneori mulţumirea, alteori simpla bunăvoinţă de duc pe drumul nostru, pe acel drum bun, ne ajută să curgem, să fim în armonie cu întregul şi, mai ales, cu noi înşine. E  o stare care ne face bine şi ne scuteşte de multă, multă suferinţă, de nerăbdare, de neanţelegere şi de rău, e o stare normală a fiinţei, care nu-şi doreşte prea mult, doar că noi nu ştim asta!