Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ar fi trebuit sa ne obisnuim cu vestile triste, dupa atatea si atatea dezamagiri care ne-au umplut calendarele de doliu si de departari definitive. Si, iata ca, nici macar cand ne simtim pregatiti pentru o pierdere, nu o putem accepta in liniste pana la capat, nici macar cand totul anunta un inevitabil final, nu ne putem resemna din prima clipa. Maestrul Ion Lucian, actorul Ion Lucian, omul Ion Lucian a plecat dintre noi, intr-o sambata seara de final de martie, lasand in urma sa, asa cum e firesc, lacrimi, regrete, intrebari fara raspuns, adevaruri nerostite.
L-am cunoscut acum cativa ani, cand l-am insotit pe tata la o seara de cultura la Valenii de Munte. Am dat mana cu dansul si, poate din cauza perspectivei mele naive de atunci, am crezut ca il voi revedea, ca destinul ne va aduce din nou in aceeasi incapere sau in aceeasi sala de teatru, ca voi mai avea sansa sa-l privesc si sa-l admir. Acum o saptamana am calcat pentru prima oara in Teatrul Excelsior, pe care il conducea si il ocrotea Ion Lucian, cu fiinta sa plapanda si cu ochii blanzi de parinte devotat. Prea tarziu. Dansul era deja internat, cu probleme serioase, cu toate complicatiile aduse de varsta. De sambata noaptea, de cand am aflat vestea, caut fotografiile de la Valeni, pentru ca imi amintesc perfect ca am o poza cu Ion Lucian si Adrian Paunescu, in care zambeau amandoi, umar langa umar.
Cred ca am ajuns sa fim dependenti de breaking news. Galbenul acela insistent, care intr-o zi mi-a taiat picioarele, ma doboara si acum, de fiecare data cand anunta o moarte. Cinic final de piesa, pentru marii actori, pentru marii oameni de cultura: un breaking news, cateva mesaje de condoleante si o stire pe internet, care se raspandeste ca o boala. Asta nu am inteles niciodata: de cand cu moda Facebook, (pe care o apreciez pentru laturile pozitive) stirile despre moarte aduna cele mai multe like-uri (in limbajul nostru, cele mai multe aprecieri). Cat o fi de incomod sa dai like (adica sa spui “Imi place!') unui articol care rezuma o viata, o moarte, o poveste, un vis ajuns la final? Poate ar fi util ca site-urile de socializare sa inventeze un buton nou pentru stirile triste, ca sa nu ne mai trezim ca nu avem cum sa dam glas virtual condoleantelor.
Absenta lui Ion Lucian se aduna la celelalte mari absente din teatru, din muzica, din poezie, din sport, din viata de zi cu zi, si ne confirma, daca mai era cazul, cat de nepregatiti suntem pentru a spune adio si pentru a ne resemna, regasindu-ne seninatatea si echilibrul, cat de copii am ramas, in comparatie cu marii profesori de viata pe care am avut sansa sa-i intalnim, cat de fragila si neputincioasa e lumea in care traim si in care murim, putin cate putin, odata cu fiecare fir de doliu. O sa mai caut acea fotografie, cu tata si marele nostru actor disparut. S-ar putea ca in locul celor doua chipuri luminoase, care-mi zambeau cald, sa gasesc doua lacrimi. Noapte buna, maestre!
