Acordul de la Viena

Pachetul de asistenţă financiară externă pentru România include o piesă-cheie, asupra necesităţii căreia am stăruit în câteva articole; mă refer la angajamentul unui număr semnificativ (9) de bănci ce operează în România de a nu transfera fonduri afară pe măsură ce BNR ar diminua rezervele minime obligatorii (RMO).

În România, aceste rezerve sunt considerabil de mari (40% la valută şi 18% la lei) faţă de standardele din UE. Explicaţia este nevoia pe care BNR a avut-o de a ţine sub control lichiditatea din economie atunci când intrările de capital erau masive utilizând şi alte mijloace decât sterilizarea (adică vânzarea de hârtii de valoare). Criza economică a schimbat radical datele problemei, aducând cu sine ieşiri de capital, comprimarea activităţii sectorului privat şi riscul ca multe din datoriile sale ajunse la scadenţă (circa 24 de miliarde de euro în 2009) să nu fie onorate. Mai jos voi sublinia câteva aspecte privind acordul semnat la Viena la finele săptămânii trecute.

Este de semnalat implicarea instituţiilor financiare internaţionale (IFI), alături de Comisia Europeană, în realizarea angajamentului (voluntar) de non-transfer în străinătate al fondurilor eliberate din stocul de RMO în valută de la BNR. În teoria economică există noţiunea de "eşec de coordonare" (market coordination failure), care în cazul de faţă a fost depăşită de implicarea IFI şi a Comisiei Europene - ce au facilitat medierea între instituţiile statului român şi băncile străine. Se surmontează astfel un deficit de încredere şi se introduce un element de risc reputaţional major pentru băncile care nu ar respecta angajamentul.

Acordul denotă şi o distribuţie a poverii efortului de limitare a efectelor negative ale crizei în domeniul financiar. Întrucât nu ar fi fost corect ca băncile străine să fi transferat resursele eliberate (din RMO) în străinătate, parţial sau în totalitate, periclitând stabilitatea economiei româneşti şi obligând statul român să pună pe umerii cetăţenilor români tot efortul de a se evita destabilizarea sistemului financiar autohton.

Acordul încearcă să evite ca finanţarea economiei româneşti să se diminueze în aşa grad încât să producă o prăbuşire a ei. Noi vorbim deja de o recesiune economică în România în 2009, ca urmare a căderii pieţelor internaţionale, a îngheţării pieţelor de credit. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă majoritatea circuitelor de schimb s-ar barteriza ca o consecinţă a lipsei de creditare.

Acordul este un indiciu al funcţionării mai mult decât precare a pieţelor financiare; el impune, de facto, o restricţie în calea mişcării capitalurilor în UE. Ceea ce pare a contraveni logicii de funcţionare a pieţei financiare unice în UE este în realitate o acomodare la realitatea imperfecţiunilor majore de pe această piaţă, o corecţie aplicată mişcărilor de capital destabilizatorii. Şi în această situaţie avem dovada că "ipoteza pieţelor financiare eficiente" este o fantezie. Aşa cum deschiderea totală a contului de capital a produs daune în numeroase zone ale globalului, tot astfel, acum, ţările sunt nevoite să găsească mijloace - fie ele ad-hoc - de a gestiona situaţii tot mai complicate. Cred că tipul de acord precum cel de la Viena va fi repetat în situaţii analoge.

Este de gândit că acordul se bizuie pe înţelegerea statelor unde grupurile bancare îşi au sediul; aceste state au un interes funciar, economic şi politic, pentru ca situaţia economică a "Noii Europe" să nu scape de sub control.