”Adevărul” este că eşti bun şi poţi

Existenţa omenească pare să se desfăşoare undeva, între adevăr şi minciună, între bine şi rău, între suferinţă şi fericire, între frică şi iubire, între frumos şi urât. Noi suntem cei care aleg, dar cum? Cum alegem noi? Cum ne creăm noi realitatea? Cum ne facem suferinţa, cum ne fabricăm boala, cum ne facem fricile, angoasele sau cele mai minunate clipe ale vieţii? Ei, noi observăm lumea şi ne observăm pe noi înşine de la nivel conştient. Tot ce observăm noi şi resimţim că-i adevărat se înregistrează în subconştient. Dar conştientul şi subconştientul nostru primesc continuu fluxul de lumină şi iubire divină de la Sine, de la Dumnezeu sau de la partea noastră supraconştientă. Aceasta este divinitatea lăuntrică, în miezul căreia ”adevărul” e întotdeauna frumos. Adevărul divin e întotdeauna iubire. Adevărul divin, ce ne însoţeşte mereu, nu ni se impune. Sinele nostru luminos aşteaptă să fim conştienţi de prezenţa lui şi să observăm, să conştientizăm şi să înţelegem că ”Adevărul” nu are niciodată părţi distructive. Noi le vedem, însă, în lume, le fabricăm, observându-ne pe noi înşine, le împingem în subconştient şi apoi le resimţim sub forma suferinţei, a fricii, a îndoielii, a lipsei de încredere, de speranţă, a tristeţii şi a zbuciumului.

Pentru Sinele nostru mai înalt este o minciună când noi observăm că suntem incapabili, să nu suntem destul de buni, că nu avem destulă inteligenţă, că nu suntem destul de frumoşi, că n-avem rost pe lume sau nu putem face un lucru sau altul. Noi resimţim conflictul dintre conştient şi supraconştient sub forma unor emoţii negative, precum teama, furia, mânia, iritarea, supărarea, tristeţea etc. Aceste emoţii indică doar faptul că Sinele sau partea cea mai puternică, divină şi frumoasă din noi înşine nu-i de acord cu felul în care ne gândim la un subiect. În vreme ce noi percepm că lumea-i vinovată pentru ceva sau că noi nu suntem în stare să fim destul de buni, ne vom simţi rău. Adevărul Sinelui nostru mai înalt este acela că oricare dintre noi, indiferent ce studii are, ce nivel de cunoaştere, de înţelegere, ce orientări şi ce situaţie de viaţă şi-a creat, e bun. Adevărul este doar afirmaţia că eşti bun, eşti frumos, eşti inteligent, eşti extraordinar, eşti o fiinţă de lumină şi iubire, care-a uitat asta! Fiinţa umană şi-a uitat originea divină. Poate că rostul ei în această viaţă este acela de a-şi aminti, a se trezi, a conştientiza că suferinţa pe care o percepe nu-i altceva decât umbră, minciună, starea întunecată, al cărui rol e tocmai acela de a-l face pe om conştient de lumina sa.

Dacă ai nevoie să fii preţuit şi percepi că nu eşti preţuit suficient se întâmplă pentru că tu gândeşti asta, iar propriile tale gânduri te înfricoşează, ele te fac să te îndoieşti de tine şi să uiţi adevărul. Dacă suferi pentru că nu te simţi iubit este pentru că tu spui mereu şi mereu ceea ce pare că vezi în lume în loc să afirmi adevărul Sinelui tău mai înalt. Dumnezeu nu cunoaşte altceva şi nu recunoaşte percepţia crizelor, a suferinţelor, a fricilor şi a neputiinţei umane şi asta am putea face şi noi, reprogamându-ne continuu şi atent modul de a gâdi şi de a percepe lumea şi pe noi înşine. Adevărul este că ”poţi” ceea ce vrei, iar dacă ţi-e teamă se întâmplă pentru că tu spui că nu poţi şi pentru că în trecut ai spus adesea ”nu pot”. Poţi face lucruri minunate, poţi simţi mai multă bucurie, poţi reuşi ceea ce vrei, poţi înţelege, poţi visa, poţi crea şi, când ai încredere că poţi, întreaga existenţă va conspira pentru tine şi te va ajuta!