Adevărul nu e frumos

Avem mulţi compatrioţi nemulţumiţi, poate chiar mânioşi, dar şi tăcuţi. Dar şi neputincioşi? Eu tot mai cred că, deşi necunoaşterea adevărului te face uneori mai senin, fericirea omului constă în adevăr. Chiar dacă el nu e frumos.

Afirmaţia că, în cei 20 de ani de tranziţie, România a revenit în orbita occidentală democratică, dar românii au pierdut o mare parte a avuţiilor lor prin privatizări ce trebuiau să fie în favoarea occidentalilor care îi acceptau în Europa este cea mai obişnuită formă de resemnare a multor oameni care caută o explicaţie pentru necazurile acumulate în aceşti ani. Dar şi cea mai greşită. Ce a depins de noi înşine şi ce nu? A depins de noi să privatizăm numai sub condiţia asumării de cumpărător a unor investiţii? A depins de noi să nu acceptăm nici măcar ideea de "privatizare prin lichidare", adică forma de jaf care a înlocuit forma de piaţă numită faliment? A depins de noi să nu coste lucrările publice - şosele, autostrăzi, obiective energetice, lucrări de apă şi canalizare - de două şi de trei ori mai mult decât costurile europene normale? A depins de noi să controlăm evoluţia întreprinderilor privatizate şi să sancţionăm încălcarea flagrantă a contractelor de privatizare? A depins de noi să nu destrămăm cooperaţia agricolă şi astfel să fie fărâmiţate cultivarea pământului şi creşterea animalelor pe scară largă? A depins de noi să facem să funcţioneze normal instituţii ale statului precum Curtea de Conturi, Consiliul Concurenţei, autorităţile de reglementare şi altele? A depins de noi să facem din sistemul justiţiei un instrument naţional de dreptate? Da, toate acestea au depins de noi, nu de Europa. Relele acestea s-au petrecut deci cu voia noastră.

La noi nici măcar minciuna nu e frumoasă. Luni citeam despre intenţia Ministerului Economiei de a purcede la scoaterea la mezat a ultimelor mari avuţii naţionale, cele ale energiei electrice şi gazului. Care e motivaţia? Că Guvernul nu are bani şi se împrumută într-un ritm nebunesc o ştim cu toţii. Vânzarea acum a proprietăţilor statului e o crimă. Cât aduc la bugetul statului Hidroelectrica, Nuclearoelectrica, Romgaz sau termocentralele Turceni-Rovinari şi câte locuri de muncă sunt asigurate acolo? Ce valoare au până la urmă banii care s-ar obţine din vânzarea lor? Dacă de la începutul anului acesta Guvernul s-a împrumutat deja cu circa 13 miliarde de euro, ce ar rezolva vânzarea proprietăţilor anunţate de Ministerul Economiei?

Am auzit de multe ori întrebarea amară, dar cumsecade a unor români obişnuiţi: "Nu-i aşa că Europa ne-a ocupat?". Nu, oameni buni. Cei care ne-au ocupat unele zone economice, nu prin virtuţile pieţei, ci prin operaţiuni de înhăţare urmate de fugă a banilor înşfăcaţi, au reuşit aceasta pentru că au avut parteneri de jaf chiar printre românii aflaţi în posturi de decizie. Aceştia din urmă  aveau şi au interesul să anunţe ca pe o fatalitate că, iată, "am fost ocupaţi". Durerea lui Eminescu e la fel de actuală: "Ei nu vor binele poporului, ci posturile patriei". Iluziile din primii ani după Revoluţie au dispărut. Atunci ne păsa de patrie, de renumele ei, de binele celor din jur în numele libertăţii pe care tocmai o redobândisem. Înflăcărarea, avântul, mărinimia sunt astăzi considerate desuete, dacă nu chiar ridicole. Dar pe această cale ne pierdem o parte din libertatea câştigată atunci.

"Cel mai rău lucru pe lume şi cea mai mare nefericire a omului este ca, lipsit de frumuseţe şi de adevăr, să fie nevoit să trăiască cu ceea ce nu este nici frumos, nici adevărat", spunea un mare poet italian (Leopardi, 1822). Politica, aşa cum se practică acum, le cere românilor să-şi întemeieze o minusculă fericire pe un mare fals. Căci abuzul şi abaterea de la lege, practicate aproape fără limite, nu vor fi împiedicate de nici o ordonanţă de urgenţă sau asumare a răspunderii anunţate astăzi cu prea multă încrâncenare şi prea puţină competenţă.

Avem mulţi compatrioţi nemulţumiţi, poate chiar mânioşi, dar şi tăcuţi. Dar şi neputincioşi? Eu tot mai cred că, deşi necunoaşterea adevărului te face uneori mai senin, fericirea omului constă în adevăr. Chiar dacă el nu e frumos.