Adrian Năstase: La maraton, birjar, la maraton!

Fiecare administraţie care se perindă la conducerile de tot felul opreşte pro­iec­te­le celei de dinaintea ei, mai fiecare măreţ obiectiv început cu festivităţi şi tăieri de panglici se blochează după o lună sau un an, aproape orice funcţionar, care îşi res­pec­tă statutul, e expert mai ales să ex­pli­ce de ce nu poate fi făcut un anumit lu­cru, nu să găsească o cale prin care acel ceva să devină posibil.

Poate că din punct de vedere sportiv, ma­ra­tonul de la Bucureşti, primul din istoria oraşului, a fost un succes. E rostul speci­a­liş­ti­lor să aprecieze. Dar interesul publi­cu­lui pentru eveniment a fost aproape egal cu zero. Cursa a fost băgată în seamă doar în măsura în care a mai blocat şi ea ceva din trafic. Pretutindeni unde se or­ga­ni­zează asemenea competiţii dom­neş­te o atmosferă de  sărbătoare. Oamenii ies pe străzi să încurajeze participanţii. Au loc numeroase evenimente comercia­le sau culturale în jurul lor. La Bucureşti nu a fost să fie aşa. Cel puţin de data asta.

Un alt eveniment, însă, a avut parte de un interes enorm. Biletele s-au epuizat cu zile înainte. Discuţiile despre el au acoperit şi vor acoperi săptămâni, iar ratingul transmisiei televizate a fost uriaş. Mă refer, desigur, la meciul România – Franţa, de la Constanţa.

Sunt conştient de diferenţele de miză, tradiţie sau spectacol dintre cele două întâmplări sportive. Dar această dife­renţă de interes dintre ele m-a dus cu gândul şi la ceva, poate, mai profund.

Maratonul e prin excelenţă o com­pe­ti­ţie de rezistenţă ce presupune efort con­stant, bine dozat. Nu poţi să câştigi dacă într-o parte a cursei ai evoluat prost. Ie­rar­hia finală e determinată, în cele din urmă, de diferenţele dintre aceste efortu­ri continue. Am câştigat, la Beijing, o me­da­lie olimpică de aur într-un sport bazat pe constanţă, rezistenţă, perseverenţă.

Pe de altă parte, în meciul de la Con­stanţa, şi din păcate nu numai atunci, fotbaliştii români au jucat cam 20 de mi­nu­te. Şi în cazul ăsta concluziile sunt de lăsat pe seama specialiştilor. Ei ar trebui să decidă cui revin răspunderile şi ce ar (mai) fi de făcut. Dar această inconstanţă în efort şi atitudine e evidentă şi merită atenţia tuturor celor interesaţi de sport. Sigur, spre deosebire de maraton, fotbalul permite, uneori, victorii în urma unei acţiuni norocoase sau datorită unui minut de geniu. Asta poate fi valabil într-un meci, dar nu şi într-o campanie de calificare cu partide multe, întinse pe luni de zile. Nu poţi râvni la marea performanţă atunci când trei sferturi din timpul de joc pare că nu ştii de ce eşti pe teren.

E explicabil, dar e trist: un spectacol sportiv bazat pe efort serios şi continuu nu ne reţine atenţia. În schimb, ne rezer­văm mereu două ore din viaţă pentru regele fotbal care la noi în ţară e de multă vreme gol şi, tot mai mult condimentat cu jucători străini, importaţi de cluburile din prima ligă.

Ştiu că nu sunt primul care spune că România, în general, duce lipsă de apetit pentru efortul continuu. Deşi doar în ba­za lui am putea obţine rezultate ade­vă­rate în economie, în urbanism, în sport sau, pur şi simplu, în viaţa personală. Fiecare administraţie care se perindă la conducerile de tot felul opreşte pro­iec­te­le celei de dinaintea ei, mai fiecare măreţ obiectiv început cu festivităţi şi tăieri de panglici se blochează după o lună sau un an, aproape orice funcţionar, care îşi res­pec­tă statutul, e expert mai ales să ex­pli­ce de ce nu poate fi făcut un anumit lu­cru, nu să găsească o cale prin care acel ceva să devină posibil.

De-a lungul anilor, am avut perfor­man­ţe individuale notabile în cursele de fond, dar noi, ca naţiune, nu suntem maratonişti, suntem mai ales fotbalişti cu momente de geniu şi ore de zăcut în propriul careu, cu ochii pe cer.