Ăla cu oamenii...

În urmă cu vreo 14 ani, când am pornit campania mediatică şi ONG-istică "pro natura", pledoariile mele pentru protecţia ursului brun şi habitatelor acestuia mi-au creat o imagine publică oarecum stranie: "Dărămuş? Da... ăla cu urşii lui".

Sensibilul "barometru" al stării ecosistemului forestier, întrupat de ursul brun (de comportamentul şi evoluţia efectivelor sale), nu însemna nimic în ochii celor mai mulţi conaţionali. Mult mai la îndemână fusese catalogarea de "ciudat", de "ăla cu urşii". Mai apoi, devenind un "avocat" al lupului - ceva mai vocal până la adoptarea unor legi cât de cât protectoare pentru specie - aveam să aflu că sunt "ăla cu lupii". În tot acest timp, imagini cu lupi şi urşi ucişi de om ori cu puii lor orfani, au ornat articolele semnate de mine. Mi-am atras şi serioase duşmănii din partea unor "largi mase de muncitori, ţărani şi intelectuali", convinşi că fiarele pădurii iau hrana de la gura "poporului stăpân". Zeci  de texte am publicat apoi despre pădurile tăiate, ilegal sau legal - uneori e totuna, hârtiile fiind o formalitate facilă acum şi aici  - ilustrate cu nesfârşite întinderi de cioate. Faptul mi-a adus un nou chip, de data asta ceva mai pe înţeles: "ăla cu despăduririle". Am scris şi o serie de pagini despre deşeurile din râuri şi e foarte probabil ca cineva să creadă sincer că sunt "ăla cu gunoaiele". Constat că am semnat în A.C. cel de-al treilea text despre caii morţi "la locul de muncă" sau ucişi de-a dreptul de foştii stăpâni, cu muchia securii ori cu glonţ, pentru vina de a fi bătrâni, bolnavi şi de a nu-i mai fi putut sluji. Cai lăsaţi să putrezească pe te miri unde, la margini de păduri, de ape, prin şanţuri. Fotografiile nu au lipsit nici acum. Dacă voi continua,  cineva va conchide logic că sunt "ăla cu caii morţi". Despre câţiva cospirituali cunoscuţi, aflu că trec drept, unii - "ăia cu liliecii" , alţii - "ăia cu ştiucile şi sturionii". Documentele lor, conţinând imagini cu lilieci morţi şi cu peşti braconaţi. Aşa cum merg treburile în România - şi nu numai - în scurtă vreme nădăjduiesc să îmi pot ilustra textele cu fotografiile unor oameni morţi. Pe maluri de râu, "la locul de muncă", pe străzi. Unii intoxicaţi cu cianuri şi nitriţi din ape, cu metale grele, alţii sfârşiţi de căldură, deshidrataţi sau morţi de foame. Un analist, aflat ceva mai aproape de adevăr, ar zice atunci, în sfârşit: "Da... ăla cu oamenii". În urmă cu un secol şi jumătate, un sălbatic înţelesese însă mai bine decât mulţi dintre conaţionalii mei creştini, europeni, civilizaţi, "umanişti", că "De ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului .Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fii Pământului. (...) Chiar şi omul alb nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor". Am citat din cuvântarea marelui şef de trib, indianul Seattle, ţinută la mijloc de secolul al XIX-lea, dinaintea unui oarecare fost preşedinte american.