x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Alegerile prezidenţiale americane – spectacol planetar

0
Autor: Matei Vişniec 27 Oct 2012 - 23:54
Cronica tulburătoare
Alegerile prezidenţiale americane au de multă vreme o rezonanţă planetară şi interesează pe toată lumea, atât pe prietenii cât şi pe duşmanii  Statelor Unite ale Americii.  Prima putere militară şi economică a lumii, precum şi prima industrie de divertisment a lumii, atunci când îşi alege preşedintele, conferă de fapt unui singur om o imensă putere, care devine şi cel mai puternic om din lume. Statele Unite sunt însă şi ţara care a inventat politica-spectacol transformând democraţia într-un show hollywoodian. Toată lumea a preluat de altfel acest tip de exerciţiu mediatic în care oamenii politici se comportă ca nişte vedete de film iar mulţimile dezlănţuite ca nişte fani. Putem vorbi, în Statele Unite, de apariţia unui public electoral extrem de pasionat de politică, pe care o practică aproape cu o fervoare religioasă, chiar şi atunci când îşi dă  seama că participă la un imens show.

Prin spectacolul său politic de tip supraproducţie (extrem de costistor pentru că implică sume enorme de bani) America demonstrează încă o dată că rămâne ţara superlativelor: cea mai mare, cea mai tare, cea mai febrilă, cea mai dinamică, fără limite şi asumându-şi megalomania ca pe o calitate.

Pe de altă parte, toată lumea, toată planeta are nevoie de fapt de un preşedinte american bun, inteligent, curajos, cu iniţiativă, pentru că prosperitatea întregii planete depinde de fapt de prima economie a lumii... Când America intră în recesiune tot mapamondul tremură, dar tot aşa întreaga economie mondială începe să respire când Washingtonul  investeşte miliarde de dolari în relansarea producţiei şi a consumului. În ciuda faptului că ţările emergente, în frunte cu China, încep să concureze serios America, aceasta din urmă reprezintă 20 la sută din Produsul Intern Brut Mondial şi gestionează o treime din exporturile şi importurile mondiale. Iată din ce motive prezidenţialele americane sunt urmărite cu atenţie peste tot, în Europa, în Asia, în America latină, în Africa, în lumea arabă şi musulmană...

Recent au apărut în Franţa mai multe cărţi şi eseuri în care se vorbeşte despre şocul inevitabil pe care acest secol îl va provoca între Statele Unite şi China. Devenită a doua putere industrială a lumii, China nu are decât un singur scop, o singură ideologie: să devină prima mare putere a lumii. Ceea ce se va întîmpla într-o zi, din punct de vedere economic, ba chiar şi militar. Mai rămâne însă întrebarea: va avea vreodată China puterea de fascinaţie pe care o exercită Statele Unite? De fapt acest "soft power” face din America prima mare putere a lumii, pentru că oamenii vor visa încă multe decenii să adopte mai degrabă stilul de viaţă american şi nicidecum cel chinez, cel rus sau cine ştie ce alt stil al lumii musulmane.

Despre cele trei dezbateri televizate dintre Barack Obama şi Mitt Romney au scris practic toate ziarele de pe planetă, iar toate posturile de televiziune au difuzat imagini. Dovadă că trăim într-un sat planetar şi că limba comună a tuturor pământenilor a devenit televiziunea. Tot America a inventat însă şi acest tip de înfruntare "în văzul lumii". Primul duel  televizat din istoria planetei a avut loc în 1960, între Richard Nixon şi John Fitzgerald Kennedy. Era încă pe vremea televizorului în alb şi negru, ceea ce nu l-a împiedicat pe mai tânărul Kennedy să-şi arate tenul bronzat şi surâsul demn de un actor de cinema. El a şi câştigat în acel an alegerile pentru că imaginea decontractată şi voluntară pe care o transmitea lumii era în total contrast cu crisparea lui Richard Nixon. Duelul din 1976 dintre republicanul Gerald Ford şi democratul Jimmy Carter a pus în evidenţă un fapt foarte important: şi anume că gafele se plătesc extrem de scump atunci când sunt comise în public, în faţa a milioane de telespectatori. O singură informaţie falsă sau o ezitare pe un subiect important pot cântări decisiv. Gerald Ford a simţit-o pe pielea sa întrucât la un moment dat a spus că Europa de Est nu ar fi fost niciodată sub dominaţia Uniunii Sovietice. Enormă stupiditate exploatată imediat de adversaul său şi de tabăra democrată care a şi câştigat atunci alegerile...

Toţi candidaţii la prezidenţiale, fie ei americani sau din alte ţări occidentale, au învăţat între timp că trebuie să joace, atunci când participă la o dezabtere televizată decisivă, pe multiple planuri: şi anume că trebuie să stăpânească perfect toate dosarele actualităţii dar şi să mizeze pe cartea farmecului personal, să fie prompţi în răspunsurile lor dar şi să încerce o seducţie emoţională a spectatorilor. Este ceea ce a reuşit perfect democratul Bill Clinton în 1992 cînd s-a aflat în faţa lui George Bush. În contextul unei emisiuni de întrebări-răspunsuri, George Bush a dat impresia că era deconectat de realitate, în timp ce Bill Clinton a ştiut să atingă coarda emoţională, a câştigat simpatia publicului şi mai apoi fotoliul de preşedinte de la Casa Albă.

La duelurile televizate dintre Barack Obama şi Mitt Romney bătălia s-a dat mai mult pe teren gestual decât pe cel al chestiunilor de fond. Ambii candidaţi au repetat timp de zile întregi cu echipele lor pentru a-şi putea juca rolul cât mai bine şi pentru a învăţa să detecteze slăbiciunile adversarului. Printre sfaturile care li s-au dat celor doi unele ţin de arta teatrală pură. Altele sunt însă simple  subtilităţi ale prestaţiilor pe platourile de televiziune. De exemplu,  sugestia de a se apleca uşor, în momentul răspunsului, spre jurnalistul care a pus întrebarea. Camerele de luat vederi captează în felul acesta imaginea vorbitorului ca şi cum s-ar adresa personal cîtorva zeci de milioane de telespectatatori. Televiziunea poate provoca şi această iluzie, că omul politic care îţi vorbeşte ţi se adresează numai ţie şi că îţi intră în suflet.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de