Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o carte foarte populară, Outliers (cei care înving în afara sistemului), Malcolm Gladwell revizuieşte teoria succesului pe care e bazat sistemul de valori şi de scopuri practice al Americii. America e pe vecie căsătorită cu noţiunea succesului. Generaţii şi generaţii au crescut în ideea că "orice se poate” -You can get it if you really want. Mi-s deschise toate porţile. Pot învăţa să fac orice, de la rădăcină în sus. Şi de unul singur. Şi nu-i niciodată prea târziu.
Convingerea asta e în fond la fel de nerealistă ca năzuinţa comunistă că toţi vor avea şi nimeni nu va flămânzi - cândva. Nenumăraţi americani cred sincer că vor avea parte de recognition, selfhood, accomplishment, plus... cincisprezece minute de glorie (gluma lui Andy Warhol) cândva. Sigur, piaţa Americii e o piaţă liberă, şi, de obicei, brutalitatea poliţienească e pentru infractori şi imigranţi, nu pentru cetăţeni normal, şi când n-ai cinci mii de dolari să-ţi cumperi un computer chiar bun, îţi poţi cumpăra unul de opt sute, ori chiar unul de numai o sută, reciclat, de peEBay etc. etc... Depinde cum o iei, America e formidabilă... ori nu e formidabilă! Dar iluzia şi visul în America, deşi sunt făcute din alte ingrediente ca în comunism, au şi aici acelaşi rol: amânarea satisfacţiilor indivizilor ca şi ale generaţiilor, pentru un viitor mitic. Toţi vom avea succes cândva e comunismul Americii.
Însă, în Outliers, Malcolm Gladwell redescoperă nişte adevăruri cam aspre - că nu mai putem crede în success la infinit şi pentru oricine. După ce-am repetat cu toţii mantra, poţi să ai orice, doar să vrei să-l ai, acum avem o mantră nouă: you get what you get, and you don't get upset (tradus neliteral: acceptă ce-ţi dă viaţa, şi nu te acri).
Gladwell face o listă de ce-ţi trebuie ca să ai succes în America, şi azi, şi istoric. Afară de creativitatea şi inteligenţa individuală, e aproape obligatoriu să te fi născut sus în societate, contează enorm la ce vârstă ai avut bani de buzunar - colateral al încrederii în sine - şi câte pile au avut tata şi mama ca să ţi le poata pasa şi ţie. Iar dacă ai fost chipeş la tinereţe, asta e un atu la fel de important ca inteligenţa.
Scriu aceste rânduri stimulat de câteva filme documentare pe care le-am văzut de curând - excelente, scrise şi regizate de Alex Rotaru. Alex Rotaru face filme despre aceia care nu au atu-urile de mai sus, ci sunt handicapaţi, sunt outliers, deşi unii dintre ei îşi vor tranformă handicapurile în succese. Kids with Cameras (Copii cu Aparate de Filmat) e despre copii autişti descoperindu-şi vocaţia de a face filme. They Came to Play (Au Venit să Cânte la Pian) e despre concursul Van Cliburn pentru pianişti amatori. Shakespeare High (Liceul Shakespeare), pe care tocmai l-a terminat de filmat, este despre copiii de la un liceu din ghetou jucând Othello, Visul Unei Nopţi de Vară, şi Macbeth. Rotaru face, după mine, cele mai bune documentare americane după Michael Moore. A primit un număr de premii internaţionale şi va turna un lung metraj artistic, The End of Rain (Sfârşitul Ploilor), în Romania cu actori români.
Dar, în lumina teoriei lui Gladwell, cine e Rotaru? Rotaru e un uimitor "outlier." E foarte "nu ca alţii".
Dintre toate cluburile artistice super lăcătuite din America, Hollywood-ul este cel mai greu de cucerit, pe scurtă ori pe lungă durată. În ce priveşte românii activi în Hollywood, până azi ei nu sunt decât câţiva. Jean Negulescu, regizor. Petru Popescu, scenarist/prozator, a dramatizat câteva dintre propriile cărţi. Şi acum, Alex Rotaru -- care ştie că sub Obama e politic corect să pui în scenă Shakespeare cu copii din ghetou, asemenea tematică merge drept la comisiile de selecţie pentru Oscar.
Rotaru şi-a câştigat greu intrarea în Hollywood, fiindcă (vezi ce scrie Gladwell) Rotaru n-a avut nici trust-fund din naştere, nici pile. Rotaru era şef de promoţie la fizică la MIT, de unde-şi are diploma, dar a refuzat o bursă Guggenheim pentru fizică la Princeton, ca să devină student la film la USC, Los Angeles. Cu toate că fusese deja acceptat în lumea fizicienilor, într-o protipendadă intelectuală cu potenţial şi la NASA şi la Nobel, Rotaru a renunţat la fizică. Şi a trecut pe sub furcile caudine ale învăţatului filmului, întâi de unul singur, apoi cu finanţare modestă de la entuziaşti, până când, la ultimul proiect are colaborarea unor mărimi de talia lui Kevin Spacey şi Jay Leno.
Corelez experienţa lui cu a mea, pentru că şi eu am atacat două medii în America, filmul şi proza, fără relaţii, neprecedat de publicitatea în care au fost scăldaţi un Kundera ori Rushdie, şi mai ales fără încă să fi scris literatură în engleză (să scriu în engleză ca în română e probabil cea mai mare realizare a vieţii mele). M-am folosit de un oportunism care de fapt nu era oportunism -- visul de a-mi măsura puterile faţă de un mediu cu adevărat competitiv - fiindcă n-aveam altă cale. Nevoia de a afla cine eşti, uneori prin aventura expatrierii, a fost mai importantă decât laudele, la început. Şi a produs tenacitatea necesară până s-a copt opera, şi opera şi-a câştigat laudele, "fără pile."
Formula succesului într-o cultură în care n-ai fost născut: Work, work, Horatio. Vă recomand filmele lui Alex Rotaru, care, între altele, vă vor umezi ochii.
Pe curând, din California, Petru Popescu
