Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am sunat sâmbătă, de câteva ori. În noaptea aia se deschideau cerurile şi Cristos avea să învie din nou. L-am sunat şi duminică, să-i urez ani înmulţiţi şi să convenim dimpreună că miracolul săvârşitu-s-a. Telefonul s-a încăpăţânat să tacă. Un ţârâit scurt şi apoi o linişte suspectă. Luni, pe la prânz, primesc un mesaj scurt: medicul Alexandru Bucur, fostul director al Spitalului Clinic de Urgenţă “Floreasca” s-a stins din viaţă. Am amuţit. Ne-am cunoscut demult, să tot fie două decenii. Eram procuror criminalist, iar el şef peste fabrica aia imensă de reparat oameni. Foile de observaţie clinică şi deconturile cu cheltuielile de spitalizare soseau anevoie la parchet. Mă ţineau pe loc în dosare, aşa că-mi făceam drum pe la registraturi şi-i zoream pe funcţionarii de acolo. Într-o astfel de vizită ne-am intersectat. Cu timpul ne-am împrietenit. O dată sau de două ori pe săptămână discutam la telefon şi-i ascultam dizertaţiile sclipitoare cu o încântare mereu proaspătă. Dădea citate din orice, trecea de la fizica cuantică la istoria hittiţilor sau a cazarilor, Petru cel Mare sau Lomonosov, Esenin ori Einstein, Churchill sau Duca, Da Vinci şi Mozart îl însoţiseră parcă la grădiniţă, geometria şi mecanica nu aveau secrete. Un spirit renascentist cum nu bănuiesc să mai existe altul. În prezenţa lui te simţeai aidoma studentului care urmează să fie picat la examen. Ţin minte că l-am invitat la masă pe el şi pe Octavian Paler, scriitorul pe care îl admira cel mai tare. Orele acelea au fost o sărbătoare intelectuală rară şi mare păcat că dialogurile celor doi s-au pierdut în uitare. La sfârşit, ultimul nostru moralist mi-a mărturisit că n-a întâlnit un spirit într-atât de enciclopedic, o personalitate de o asemenea complexitate. După ce s-a pensionat, boala l-a luat prizonier şi l-a izolat de lume pe vindecătorul de oameni. Citea întruna, cu creionul în mână, savura muzica simfonică şi se interesa de ce se întâmplă în politica măruntă a valahilor, dar şi în cea planetară. Observaţiile sale musteau de adâncime, de logică şi ironie. Ferească sfântu' să-i intri însă în ascuţişul vorbelor ! Era neiertător. Îşi iubea ţara ca nimeni altcineva, un om cu vocaţia patriotismului. Îl auzeam adesea cum suspina, alături de poporul său, pe Golgota românească, niciodată parcursă până la capăt. Scria sonete şi povestea, cu lacrimi în ochi, despre copilul lui cel mai drag – spitalul -, căruia i s-a dedicat cu o pasiune exemplară. La Revoluţie – sau cum s-o numi spectacolul ăla sinistru ! - a stat la căpătâiul răniţilor şi a încercat să afle misterul teroriştilor. Îşi notase locurile din Bucureşti de unde fuseseră aduşi răniţii, calibrul gloanţelor şi caracteristicile plăgilor împuşcate. Şi-a trăit intens fiecare clipă şi, dramatic chin !, s-a căznit să-şi priceapă rostul pe pământ. Ei, bine, spiritul acela atât de înalt a plecat tocmai în noaptea Învierii, după ce singur s-a răstignit pe crucea cunoaşterii de sine şi a condiţiei umane. Alexandru Bucur, medic de excepţie şi homo universalis în afara programului, a fost un Isus modern, dar mă tem că pilda sa va rămâne neurmată şi neînţeleasă de noi, ignoranţii. Un model în răspăr cu moravurile stricate ale societăţii contemporane, atinsă implacabil de molima globalizării şi a lepădării de conştiinţa naţională. Sunt răvăşit, cuvintele se opresc aici. Dumnezeu să-l odihnească şi să-i pregătească repejor postul de secretar personal. Nu-i blasfemie şi sunt sigur că proaspătul petrecut îi va reaminti Atotputernicului lucruri pe care Acesta Le-a uitat de mult. Să-i fie ţărâna uşoară !
Citește pe Antena3.ro
