Am uitat toamna

CIORNE
E un început aproape splendid de toamnă. Păcat că nimeni nu mai are timp să observe alchimia discretă a frunzei. Respirăm politică, mîncăm politică pe pîine, ne trezim la micul dejun cu politica în ochi şi-n urechi.

CIORNE
Sunt născut, ceea ce n-are desigur mare importanţă, în august, luna care revarsă discret vara în toamnă. E o deşertare de polenuri, arşiţă, pămînturi crăpate pînă la sînge în creuzetul ca o fructieră al toamnei. Sfîrşitul lui august îndeamnă şerpii să se retragă în peşterile lor minuscule. Sfîrşitul lui august a învineţit prunele poreclite Vinete, a dat cu pensula înmuiată în auriu primii copaci ai pădurii. Începutul lui septembrie e, pentru mine, tainic şi tragic. La începutul lui septembrie sfîrşea tata, Maximilian Avramescu, la vîrsta de 49 de ani. Tata e acum mai mic decît mine. Nu i-am zis, în viaţă, niciodată sărut mîna, aşa cum spuneau alţi copii din sat. Nu sînt preot, rîdea tata. Salută-mă ca un bărbat. M-am străduit s-o fac.

În septembrie se insinuează cele mai discrete culori arămii în frunza cu clorofilă. Un bucureştean care şi-a construit la Sîngeru, în satul Tisa, o viluţă, dormitează în şezlong. Iarba e verde. Ţăranii nu-şi udă iarba. Iarba, cred ei, trebuie udată doar de Dumnezeu. Bucureşteanul e medic şi o udă zilnic cu furtunul. Are neamuri aici. De verişoara lui, boieroaică în Tisa, mai puţin boieroaică decît bunicul meu Victor Avramescu, eram îndrăgostit în clasa a patra. Mergînd spre şcoala din Tisa, unde mama era directoare, treceam invariabil pe sub balconul de la etaj (era singura casă cu etaj din acel sat) în care citea aleasa inimii mele. Eu, care nu-i mărturisisem niciodată focul care-mi mistuia sufletul, mă împiedicam imbecil de toate pietrele, eram roşu la chip ca o sfeclă şi n-aveam îndrăzneala nici s-o salut.

E o toamnă a naibii de frumoasă, iar eu mă străduiesc să înţeleg dacă e bine să scriu depre campania electorală, despre Băsescu, Boc, Tăriceanu sau să urmăresc jocul auriu al fluturilor şi să le acord o brumă de candoare într-o lume dominată strivitor de politică. E un pic de secetă, dar prunele se coc albastru în cer. Mi-e dor de copilărie acum, cînd ar trebui să scriu un articol pe care eventualul meu cititor îl aşteaptă grav. Mi-e dor chiar de acea copilărie în care camera cu pian purta mereu sigiliu roşu şi nu puteam pătrunde acolo, fiindcă tata, în politica de îngrădire a chiaburilor, nu reuşise să-şi plătească impozitele. Ca în bancul acela: Ce bine era în vremea lui Stalin, spunea unul de cîte ori se afla la coadă la pîine pînă cînd securistul, nelipsit şi el de la coadă, l-a tras deoparte. Dacă mai instigi, o încurci, îl avertizează el. De curiozitate însă, zi-mi şi mie de ce era mai bine în vremea lui Stalin. Bancul datează de prin anii ’80. Era mai bine, zice omul, fiindcă aveam 18 ani, patru gagici şi le mulţumeam pe toate. Acum am îmbătrînit şi toate scîrţîie.

E un început aproape splendid de toamnă. Păcat că nimeni nu mai are timp să observe alchimia discretă a frunzei. Respirăm politică, mîncăm politică pe pîine, ne trezim la micul dejun cu politica în ochi şi-n urechi. A început, spre disperarea muierilor tandre, mari consumatoare de raţă pe varză, dar inamice ale sportului cu puşca, vînătoarea la raţe sălbatice şi gîşte. Un posibil prim-ministru s-a prezentat în chiloţi pe toate micile ecrane, proclamîndu-şi virilitatea politică în expresia unor muşchi cam fleşcăiţi şi a unei spinări care imită, fără cusur, croiala cobiliţei. Ce valoare are însă acest eveniment în raport cu migraţia aştrilor căzători pe cer? Eliberaţi-vă din capcana politicii şi uitaţi-vă, oameni buni, şi un minut către toamnă.