Despre ambiția europeană

Este drept că „ambiția” ce caracterizează o bună seamă dintre politicile UE se traduce, aproape ca în Dex, într-o dorință arzătoare de a realiza ceva înaintea altora, nu doar pentru a-i întrece pe alții, dar și pentru a le fi un far călăuzitor. Ideal este ca aceste ambiții să aibă la bază și multă rațiune, iar obiectivele propuse să fie realizabile și rezonabile pentru toți cei implicați, astfel încât să fie ferite a primi atribute de veleități cu iz bovin. 

Politicile legate de schimbările climatice și de protejarea mediului sunt un bun exemplu în acest sens.

Uniunea Europeană și-a stabilit obiectivul să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030, comparativ cu 1990, și să devină neutră din punct de vedere climatic până în 2050. Prin Legea europeană a climei, aceste obiective sunt obligatorii pentru întreaga Uniune și implicit pentru toate statele sale membre, iar țintele sunt foarte ambițioase și necesită schimbări profunde, unele chiar nepopulare. 

      Se vede deja la orizont cea de-a 28-a conferință a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (30 noiembrie-12 decembrie 2023, Dubai), denumită mai frecvent COP28 și care va face un bilanț al progresului global în ceea ce privește Acordul de la Paris. Iar Uniunea Europeană vrea să demonstreze lumii că este un lider real în procesul de decarbonizarea sectorului său energetic. Dar pe măsură ce UE se străduiește pentru un viitor mai curat, regulamentele sale trebuie să acorde prioritate strategiilor rentabile, care nu sugrumă creșterea economică și care nu impun sarcini nejustificate nici unui stat membru, mai ales celor al căror sector energetic are particularități istorice unice la nivel european.

Așadar, Uniunea Europeană are ambiția de a construi o economie neutră din punctul de vedere al carbonului până la jumătatea secolului, devenind un model în lupta globală împotriva schimbărilor climatice. Printre căile-cheie ale procesului de decarbonizare a UE se numără și atenuarea emisiilor de metan, iar modul de a realiza acest obiectiv trebuie să fie rezonabil din punct de vedere economic, orientat spre rezultate tangibile, dar și spre realitatea și particularitățile fiecărui stat membru. 

Un exemplu concret: atenția deosebită dată de un regulament european monitorizării și raportării emisiilor de metan din puțurile de petrol și gaze inactive. În cei aproape 160 de ani de când a scris istoria petrolului la nivel european și mondial, România are peste 50.000 de sonde forate, dar doar o foarte mică parte din acestea mai sunt operaționale astăzi. Accentul ar trebui să se pună pe monitorizarea marilor contributori la emisiile de metan, fără a risipi resurse într-un proces de monitorizare a puțurilor inactive de-o veșnicie, proces ce ar fi astfel extrem, exagerat și cheltuitor de eforturi substanțiale ce ar putea fi orientate către preocupări de mediu mai presante.

România s-ar putea confrunta cu un uluitor cost de peste un miliard de euro în următorul deceniu, dacă Regulamentul european nu găsește o formulare mai echilibrată. Acest cost transferat consumatorilor poate umfla prețurile la energie și subminează securitatea aprovizionării. Gazele naturale - și mai ales cele ce la Marea Neagră - pot să joace un rol esențial în tranziția energetică a Europei, implicit a României. Pe măsură ce continentul se îndreaptă treptat către o economie decarbonizată, se așteaptă în mod natural să scadă emisiile de metan. Dar orice reglementare care umflă artificial costurile operaționale ar putea deraia această progresie și ar putea pune în pericol extinderea producției de energie regenerabilă în UE.

Este nevoie deci de o abordare echilibrată - una care nu numai că promovează obiectivele comune de mediu, ci care este și judicioasă din punct de vedere economic. E nevoie de o abordare ambițioasă, dar de o ambiție însoțită de multă rațiune.