x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amintiri dintr-o copilărie aproape obişnuită

0
Autor: Vasile Seicaru 18 Apr 2010 - 00:00
Amintiri dintr-o copilărie aproape obişnuită


Sunt suficienţi ca număr anii care-au trecut, aşa că mă apuc să-mi aduc aminte, regăsindu-mă azi ca într-un peisaj dintr-un tablou aproape terminat! Uneori, amintirile vin ca prin ceaţă, alteori sunt atât de reale, încât tresar, şi tulburarea mă nedumereşte într-atât, încât mă întreb în interiorul meu:... "Ce eşti tu, muiere sau bărbat?"... Ca şi când muierea n-ar fi tot om...



Am fost destul de grăsuţ, foarte timid (mă înroşeam la faţă foarte des), mai mult cu privirea în pământ decât cu ea spre lumină, ca şi cum mi-ar fi fost ruşine de ceva, de cineva... Aşa că am stat mai tot timpul în spate. Nevoia mea de socializare n-a existat de fapt niciodată, preferând să găsesc locuri în care să fiu mai mult singur cu ale mele, dar vezi că niciodată n-a putut fi vorba despre aşa ceva, că, odată ieşit din casă, mă întâlneam cu prieteni, vecini, şi mă luam cu ei.

Copiii cu care mă jucăm eu prin zonă, "Strada Războieni, din Galaţi", nu se purtau atât de bine cu mine, încât să fiu tare fericit când mă întâlneam cu ei. Nici măcar ecoul vorbelor de care o perioadă bună a primei mele copilării n-am scăpat ("burtea fasolaru', porcu' şi măgaru'") nu m-a făcut să renunţ pe deplin la compania lor. Mă obişnuisem cu vorbele astea, mi-era ruşine, voiam să renunţe să mă mai strige aşa, dar n-am avut niciodată curaj să le spun.

Priveam doar în jos şi aşteptam să înceteze... După care încercam să uit. Nu i-am urât pentru asta niciodată, pentru că eu ştiam că nu sunt un copil prea arătos şi nici prea deştept... Mă doream altfel. Ce prostie. Să nu-mi fi dat eu seama în copilăria mea cât de puţin contează aspectul fizic din tot ce a stabilit Dumnezeu pentru tine şi că aşa trebuie să fie, aşa trebuie să rămână?

ECOUL AMINTIRILOR DE IERI
Mama a născut doar doi copii, doi băieţi, la diferenţă de trei ani unul de celălalt. Îţi mai aduci aminte când îţi spuneam acum câtva timp cum tata venea acasă cu cei doi litri de lapte pe care-i primea la serviciu pentru că lucra în mediu toxic, lapte pe care ar fi trebuit să-l bea acolo, la locul de muncă? Da, dar el nu-l bea, ni-l aducea nouă acasă, iar mama îl turna imediat în ceaun să-l fiarbă, iar după ce spăla sticlele, nu arunca apa, ci o turna peste lapte, să fie mai mult!

Haine frumoase n-am prea avut, că n-aveam cum. Tata lucra la Şantierul Naval şi câştiga foarte puţin, mama a fost tot timpul casnică. De unde bani? Aşa că vara mă mulţumeam cu nişte pantalonaşi scurţi cu bretele, o cămaşă, un maieu şi un tricou.

Toamna şi iarna umblam în uniformă şcolară. Aveam două. Una veche, care era mai tot timpul destul de mică, cu care ieşeam la joacă, şi alta nouă, foarte curată, pusă la loc ferit, pe un umeraş, într-un cui bătut în dulapul din singura cameră în care locuiam şi noi cei mici, şi părinţii noştri. Multă vreme am umblat cu un dinte din faţă spart, că m-am împiedicat şi am căzut odată în timp ce veneam de la cumpărat gaz lampant.

Am căzut, mi-am rupt dintele, am vărsat gazul şi am şi luat-o pe coajă când am ajuns acasă. De jucat, jucam "ţurca", "nouă cataroaie" sau "ascunsea". Jocuri banale, apucături banale, viaţa obişnuită, ca şi noi, copiii de cartier, copii de mahala, născuţi din părinţi simpli, dar neapărat cu frica lui Dumnezeu în sân. Înainte de a mă apuca de sport (că asta am început-o în clasa a cincea) m-am îmbolnăvit de hepatită. Da' nu de oricare... de aia "epidemică". Am stat 21 de zile în spital, dar am ieşit vindecat.

O vreme n-am mâncat decât legume, că a trebuit să ţin regim. Când ieşeam la plimbare, în Centru, mama ne gătea cu haine curate şi ne bucuram ori de câte ori găseau vreun bănuţ să ne cumpere şi nouă câteva bomboane învelite în hârtie de ziar sau "zahăr pe băţ". Copilăria e ca o secvenţă dintr-o piesă de teatru, jucată senzaţional... copilăria mea, ca o imagine privită de după colţ cu o oglinjoară spartă, în care se vede totul în alb şi negru.

Doar tremurul mâinii mai strică din sharf. Aduceri-aminte, ca secvenţe de film rămase pe o peliculă cam uzată şi zdrenţuită pe alocuri, cu sonorul deteriorat, dar din care poţi desluşi destul, încât să poţi spune la final... "Hm, vremuri trecute, uşor prăfuite, dintr-o copilărie aproape obişnuită!"
Citeşte mai multe despre:   cutia cu romantism

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de