Amintiri estivale cu familie de ministru

Saturn, august, vreme caniculara. Cu o senzatie neprevazuta de refugiat mi-am strans de cateva ori lucrurile, parcurgand in etape plaja, spre sud, in cautarea unui loc linistit si mai curat. Gunoaiele neinsufletite si cele bipede m-au alungat de fiecare data, dovedindu-mi ca m-am inselat asupra alegerii abia facute. Aparusera de peste tot, strivindu-mi habitatul cat un cearsaf, intre nevazute ziduri de vorbe, seminte si manele, gata sa se prabuseasca asupra-mi. Odata cu amiaza, totusi, am gasit un loc bun. Fasia de nisip e ingusta aici, neospitaliera, o treci din patru-cinci pasi. Un parapet de bolovani colturosi rupe va-lurile, separand-o de mare care, altfel, ar matura iute aceasta urma de plaja, rozand apoi din faleza si din temeliile catorva vile aerisite, cu terase largi, lumi-noase. Au acoperisul plat, proiectat pesemne pentru bai de soare, ferite de ochii curiosilor. Dinaintea lor, Eminescu, inaltat pe un soclu asemanator unui lansator de rachete, priveste deznadajduit la mare si la epigonii despuiati de la picioarele sale. Are crestetul incaruntit si pescarusii care poposesc acolo se ingrijesc mereu ca albul sa ramana alb, improspa-tandu-l de mai multe ori pe zi.

Sub vila, in curte, la adapostul unei ciuperci de beton, un soldat in haine "leopard', stoic si constiincios, se coace impreuna cu armamentul din dotare. Pe sezlongurile terasei cateva dame bronzate, trecute de prima tinerete, conservate insa, aduna soarele. Se scoala din cand in cand cu miscari lenese, naturale si dispar in interiorul racoros. Alaturi de mine, pe un cearsaf nou asezat, se barfeste cu pertinenta: "E ministrul X, cu familia'. Marea e tulbure, lesioasa, calda, soarele necrutator si intru in apa, tot la cateva minute. Macar – imi spun – aici e liniste si e curat. Una dintre doamne coboara treptele falezei, maruntind pasi usori, grabiti. Luptatorul sare ca ars, deschi-zandu-i portita spre plaja. Cateva clipe, slipul tanga si coapsele lungi, bronzate, alaturi de salopeta belicoasa si pistolul mitraliera, imi dau impresia ca asist la filmarea unui clip "dance', cu duri si fecioare salvate. Visul e scurt fiindca el ramane sa se coaca in conti-nuare la datorie si Venus patrunde timid in spuma de un alb invins. Are un mic tatuaj pe umarul drept, semn ca, totusi, nu e prea departe de lumea clipului.

"Apa e naspa!', se aude glasul Venerei, informandu-i pe cei de sus despre ceva cu apa. Cei de pe terasa n-au inteles si informatia se repeta. Pesemne e o comunicare in limbaj diplomatic bucurestean. Mai am de invatat… Doua fetite mici – sa tot aiba sase-sapte anisori – frumoase, delicate, varate in colaci pneumatici multicolori, coboara si ele. Soldatul sare la poarta si fetele fug fericite spre valuri. In urma lor, o alta doamna, cu adevarat frumoasa, vine sa se scalde si ea in apa naspa. Probabil ca "naspa' e ceva bun, de vreme ce i-a mobilizat pe toti. Copilele se balacesc, stropind insotitoarele. Cea cu tatuajul canta in gura mare: "Musca-ma de c…, ca nu ma doare, musca-ma de c…'. "E sotia ministrului', se sopteste alaturi. Fetitele preiau refrenul, prapadindu-se de ras. Rad si femeile. Soarele ne bate in cap pe toti insa, deopotriva.

Pe terasa a aparut si ministrul. Il recunosc. Bine facut, cu alura de sportiv trecut, musculos, cu formele indulcite de ani, ras in cap. Treptele, poarta, soldatul, dar de data asta mai rigid, mai reglementar. Ministrul intra in apa, calm. Se acomodeaza cu tem-peratura, aruncandu-se barbateste in unde. Cateva miscari in "fluture', apoi in stilul liber, ca pus pe pilot automat, brazdeaza valurile spre orizont. Departe, marea e argintie si bratele inotatorului, contrastand, negre, asemenea unei elice neobosite, castiga, metru cu metru, largul. Ca inotator, ministrul e bun, e foarte bun. Acum e doar un punct miscator, dincolo de linia digurilor. Voi porni si eu intr-o cursa acvatica, ceva mai modesta, ministrul m-a stimulat. Rabdator, Eminescu tine un pescarus pe crestet scrutand zarea, in timp ce, de foarte jos, rasuna neobosit, printre chicoteli, "Musca-ma de c…, ca nu ma doare'.

Un delfin rasare printre coamele de spuma, nu departe de mine, respirand amplu, suierator. Asa cum sunt, furat de fondul sonor oferit de "nimfe', el, stapanul marii, imi pare, dintr-o data, nepotrivit locului. Un intrus. Un intrus salvator. Pasesc fara zgomot, grabit, prin apa adanca ce ma tine parca pe loc, incercand sa-i ies in cale. M-a simtit insa si se departeaza calm si hotarat, desenand cu spinarea virgule negre, stralucitoare si pure, la fiecare aparitie. Ipoteticul meu prieten m-a parasit cu un aer aristocratic, lasandu-ma alaturi de "semenii' mei, care-mi canta in continuare despre anestezia fesiera. Deasupra tuturor, Eminescu e proaspat incaruntit.