An prost pentru dictatori

După cele întâmplate în Tunisia, putem spune că anul începe prost pentru dictatori. Un vânt de libertate s-a ridicat din nisipurile Tunisiei şi suflă acum peste toată lumea arabă, ajungând chiar şi mai departe, în Asia. Nu este exclus ca până şi chinezii să reflecteze la lecţia de revoltă şi de libertate pe care a dat-o lumii acest mic popor tunisian de numai zece milioane de locuitori.

Un înţelept chinez pare să fi spus cândva această frumoasă frază: un fluture care bate din aripi în faţa mea poate declanşa un uragan la celălalt capăt al lumii. Nu este exclus ca alungarea preşedintelui tunisian Ben Ali să provoace o furtună de nisip în întreaga Arabie, pentru că şi alţi dictatori (în Egipt, în Iordania, în Siria, în Libia, în Algeria etc.) şi-au exasperat popoarele şi au devenit încarnări ale anacronismului. Până la marea furtună de nisip care ar putea aduce democraţie şi în alte ţări arabe, asistăm în orice caz la o „furtună” care s-a declanşat în minţile oamenilor. Următorul mare şantier democratic al planetei va fi deschis nu ştim când, dar ştim unde: în lumea musulmană. Tunisia este prima ţară arabă în care s-a produs acest miracol: alungarea unui dictator prin presiunea străzii. Deci, se poate, îşi spun astăzi milioane de locuitori din alte ţări parali­zate de lipsa de libertate.

Să existe vreo legătură între ceea ce s-a întâmplat în Tunisia şi recentele declaraţii făcute de preşedintele chinez, Hu Jintao, aflat în vizită la Washington? „Mai avem multe de făcut în China în privinţa drepturilor omului”, a spus Hu Jintao, frază care a uimit pe toată lumea.

Din frumoasa poveste de libertate pe care au scris-o tunisienii în luna ianuarie 2011 lipseşte însă un personaj: Occidentul. În mod uluitor, în mod inadmisibil, în mod ruşinos chiar, marile democraţii occidentale n-au făcut parte din scenariu şi au fost teribil de surprinse când prietenul lor, preşedintele Ben Ali, a fugit cu avionul (cam la fel cum a fugit în decembrie 1989 cu elicopterul un alt personaj, multă vreme şi el favorit al Occidentului, un anume Nicolae Ceauşescu). Da, trebuie spus acest lucru, marile democraţii occidentale practică de multă vreme o politică aşa-zis „pragmatică” absolut în contrasens cu valorile democraţiei, ale li­bertăţii şi ale drepturilor omului. Acest concept, de „realpolitik” (care vine din germană şi a fost inventat de Otto von Bismarck în 1848), este unul ruinător pentru imaginea şi vocaţia Occidentului. În virtutea acestui concept, Occidentul a sprijinit zeci şi zeci de dictatori şi de dictaturi în numele stabilităţii politice şi al profitului economic. Tot practicând această strategie, Occidentul şi-a pierdut treptat vocea şi credibi­litatea morală. Cum să mai dai lecţii de libertate, cum să mai pledezi pentru caracterul universal al unor principii cum sunt cele legate de drepturile omului, când zi de zi trebuie să menajezi regimuri precum cel din China sau cel din Arabia Saudită?   

Tunisia i-a dat, prin urmare, o lecţie şi Occidentului. Franţa cel puţin a fost extrem de lentă în descifrarea evenimentelor din Tunisia.  Cu câteva zile înainte de căderea regimului lui Ben Ali, şefa diplomaţiei franceze, Michèle Alliot-Marie, a pronunţat chiar cea mai nefericită frază din lunga sa carieră. Noi avem o bună experienţă în materie de „gestiune” a manifestaţiilor de stradă şi putem să ajutăm în acest sens autorităţile tunisiene, spunea, în esenţă, responsabila cu externele.   

Occidentul este de fapt îngrozit la ideea că democraţia în lumea arabă ar putea deschide larg drumul spre putere al formaţiunilor integriste. Ceea ce ar însemna înlocuirea unui rău mic (dictaturile cât de cât laice) cu un rău mai mare (integrismul religios şi aplicarea legii islamice). Şi este adevărat că islamismul radical ştie să se folosească de oxigenul pe care îl furnizează democraţia pentru a deveni ofensiv şi pentru a câştiga teren în spirite. Nimeni nu a uitat ce s-a întâmplat în Algeria în 1990, când, la primele alegeri libere organizate în această ţară, la primul tur au ieşit victorioşi islamiştii, drept pentru care turul al doilea nu a mai avut loc. Democraţia rămâne deci un exerciţiu fragil, care permite intrarea în joc a multor forţe obscure, inclusiv a celor antidemocratice. Şi totuşi, dacă există un sens al istoriei, el nu poate fi decât cel care ne duce spre libertate şi spre progres. Or, Occidentul, mai ales de când a devenit partenerul economic privilegiat al Chinei, pare să aibă el însuşi unele dubii în acest sens. Mai ales întrucât în ziua de astăzi a apărut o formă extrem de agresivă de capita­lism care nu mai are nevoie de democraţie pentru a funcţiona. Iată un alt şantier enorm de reflecţie pe care tot revoluţia tunisiană ni-l sugerează ca pe o urgenţă.