„Nu am prea fost un mâncă-cios, în copilărie mă uita Dumnezeu cu mâncarea în gură, se chinuia mama să mă îndemne să mestec. Era o zi de vară călduroasă, fereastra era deschisă şi eu trăgeam de timp, că n-aveam chef să termin supa din farfurie. Tocmai atunci se aşază pe pervazul ferestrei o cioară, simpatică, fiindcă era neagră precum bobul de piper şi avea o pată albă deasupra ciocului. Îmi vine ideea să am un alibi ca să nu sorb toată supa şi încep un dialog cu cioara. Întreb pasărea, tam-nisam, dacă ştie cât fac doi plus doi. Prietenoa-să, cioara croncăne de trei ori. Strig la cioară că e analfabetă şi nu se pricepe la adunare. Din joaca asta a ieşit o poveste care mi-a hotărât destinul. A doua zi, la ora prânzului meu, cioara apare iarăşi la fereastră, parcă mă atenţiona că vrea s-o învăţ aritmetică. Mă prind în distracţia asta şi pornesc din nou cu operaţii de adunare simple. Întreb pasărea de culoarea unei pete de tuş cât fac unu plus doi. Şi cioara croncăne iarăşi de trei ori. Motiv să-mi vină ideea de a-i ţine lecţii de aritmetică în fiece zi. Şi aşa s-a întâmplat, mânca-rea mi se sleia în farfurie, dar cioara, sub îndrumarea mea, se obişnuise să nimerească rezultatul operaţiunilor de adunare. În schimb, eu am rămas corijent la geometrie, la liceu. Totuşi mi-a încolţit ideea de a mă face dresor de circ, ceea ce s-a şi întâmplat”. Marele dresor Dermengi, deschizătorul de drum în arta circului pentru întreaga familie. Şi băiatul lui, de exemplu, a îmbrăţişat cariera de magician la circ. După ce isprăveşte fermecătoarea amintire, maes-trul dresajului Dermengi seni-or se ridică de pe scaun şi, în cabina de circ mică, se îndreaptă spre un dulap cu multe sertare. Deschide unul dintre sertare, se aude un sâsâit ciudat şi scoate capul un ditamai şarpele. Dresorul îi strecoară pe limbă două pasti-le, după care închide sertarul, invitând reptila la o partidă de somn. „E răcit, trebuie să-i dau antibiotice la ore fixe”.