Apoteoza ipocriziei: republica lui Super-Băse

Primul lucru care frapează la proiectul de reformă constituţională enunţat, miercuri, de Traian Băsescu este alegerea neinspirată a momentului pentru lansarea dezbaterii. Proasta sincronizare cu agenda cetăţeanului.

Da, Legea fundamentală este imperfectă. Rescrierea ei nu constituie, însă, prioritatea unei naţiuni aflate în plină criză economică. Când leul se prăbuşeşte şi şomajul explodează, electoratul nu prea are timp şi chef să reflecteze la teorii constituţionale. Aşteaptă de la guvernanţi soluţii economice, nu cursuri de ştiinţe politice. Aşteaptă să fie gata bugetul, nu să-l vadă pe premier adâncit în lecturi academice despre "consolidarea statului de drept".

Sporirea prerogativelor prezidenţiale nu este, cu siguranţă, o prioritate naţională. Traian Băsescu este conducătorul de facto al actualului Guvern; un Guvern care se sprijină pe o copleşitoare majoritate parlamentară, de peste 70%. În condiţiile în care la Cotroceni se concentrează acum toate pârghiile puterii, pledoaria lui Băsescu pentru o republică semiprezidenţială este de-a dreptul hilară. O mostră de ipocrizie vecină cu cinismul. Trăim, deja, într-un regim prezidenţial evident.
Ce şi-ar mai dori cel mai iubit fiu al poporului? Să inverseze raportul de forţe dintre el şi Parlament. Adică preşedintele să aibă dreptul să dizolve Legislativul, dar să nu poată fi, la rândul său, suspendat. Sub nici un motiv, în afară de "înalta trădare". S-ar elimina astfel şi ultima barieră, fragilă, din calea ambiţiilor marelui "jucător". Eliberat de orice urmă de cenzură, Traian Băsescu ar putea călca în picioare, liniştit, chiar noua Constituţie propusă de el. La adăpost de orice sancţiune. Terorizat perpetuu cu spectrul anticipatelor, Parlamentul ar fi redus la o anexă a Cotroceniului. Într-adevăr, o singură cameră pare mai mult decât suficientă pentru acest rol.
Legislativul unicameral şi reducerea drastică a numărului parlamentarilor este, de altfel, una dintre temele cu şanse să prindă la mase. Va fi, cu siguranţă, promovată sub sloganul economisirii banului public. Poate că aş fi crezut în sinceritatea argumentului dacă nu s-ar fi înfiinţat recent un minister doar de dragul de a-i face loc în Guvern Elenei Udrea.

Tot acest subit demers constituţional stă, de fapt, sub semnul ipocriziei. De la aşa-zisa "imparţialitate" a comisiei prezidenţiale până la motivaţiile invocate de Traian Băsescu. Acesta ne-a explicat că "avem nevoie de o Constituţie care să nu ne împingă în conficte, ci să ne scoată din ele, deoarece conflictele consumă timp şi energie". De parcă sursa lor s-ar fi aflat în Legea fundamentală, nu în dorinţa preşedintelui de a-i testa limitele. În căutarea unor "chichiţe" salvatoare, politicienii s-au deprins să vadă ambiguităţi chiar şi acolo unde textul este clar. Nici un text nu poate fi, însă, destul de limpede pentru cei decişi să înţeleagă doar ce le convine. O nouă Constituţie nu va revolva problema. Este nevoie, în primul rând, de o altă mentalitate. De respect pentru regulile jocului, nu de jucători convinşi că scopul scuză mijloacele.

Culmea ipocriziei am descoperit-o, însă, într-un alt fragment al discursului prezidenţial: "Pentru a avea succes, această iniţiativă, pe care am dorit-o de la începutul mandatului, trebuie dezbrăcată de orice personalizare". Chiar aşa? Păi, eu propun să ne gândim ce ar fi zis pe această temă Traian Băsescu dacă acum la Cotroceni s-ar fi găsit Ion Iliescu sau Adrian Năstase.